Imagine: wikipedia.org (Commons Creative – free)
În trecut, bolnavii mentali erau trataţi în mod barbar şi nemilos. Astfel, chiar până în secolul al XIX-lea (deci, trecuse demult perioada Evului Mediu), mulţi nebuni erau bătuţi sălbatic, fără milă, crezându-se astfel că se alungă dracii din dânşii. Uneori li se puneau cătuşe grele de mâni şi de picioare, fiind legaţi cu lanţuri de butuci groşi. Astfel, erau ţinuţi ani de zile, de-a rândul, până ce făceau răni hidoase, sau căpătau fel de fel de boli, murind în cumplite chinuri, fără ca nimeni să le dea ajutor. În Franţa, de pildă, marele psihiatru Pinel, care a trăit între anii 1745-1826, a fost cel dintâi care întrând prin aceste infernuri, în urmă cu peste 2 secole, cu un grup de meşteri lăcătuşi şi fierari, a avut curajul să sfărâme lanţurile nebunilor, eliberându-i din robie.
Tratamentul medical aproape că nu exista pe acea vreme. Vreun pretins chirurg făcea câte-o crestătură în pielea capului bolnav, apoi arăta familiei şi bolnavului nişte pietre sau vreun gărgăun mare, pe care pretindea că l-ar fi scos din capul celui nebun sau al celor având vreo psihoză mai puţin gravă. „Uite ce-ai avut în cap! Ţi-am scos acum toţi gărgăunii şi te faci sănătos!” – spunea chirurgul. Se putea chiar întâmpla ca, prin sugestie, bolnavul să aibă o remisiune şi astfel şarlatanul îşi crea faima de mare „doctor”.
Alte tratamente erau cele băbeşti, cu fel de fel de descântece şi doctorii misterioase, care uneori ucideau pe bolnav, dar puteau să aibă şi ele vreun efect sugestiv, în bine. Cea mai mare parte dintre bolnavii mintali erau însă complet neglijaţi, fiind arancaţi uneori în beciuri subpământene, unde rămâneau până la sfârşitul vieţii lor, dormind pe dale de piatră, fiind chinuiţi mai rău ca criminalii.
De multe ori trăiau, într-o promiscuitate îngrozitoare, femei, bărbaţi şi copii, întemniţaţi, din economie, în aceeaşi hrubă mare boltită, cu ziduri ca de cetate. Unii umblau complet goi, alţii pretindeau că sunt împăraţi şi aveau coroane stranii în cap, sau alte podoabe alcătuite din tinichele, sticle şi hârtii colorate; unii aveau manii erotice, alţii se prosternau la pământ, în extaz mistic. Unii stăteau muţi şi nemişcaţi ore întregi; alţii, alături de dânşii, urlau ca nişte fiare, cuprinşi de delir paranoic de grandoare, cerând supunere şi ascultare din partea celorlalţi rătăciţi, sau se băteau, se răneau şi se ucideau între dânşii…
Tabloul lui Goya, „Casa nebunilor”, care însoţeşte acest articol, ne dă o idee de iadul pe pământ, pe care cei sănătoşi îl născociseră pentru semenii lor, cei „bolnavi cu capul”…