Pentru ca astazi crestinii sarbatoresc Sf. Constantin si Elena, sa vorbim putin despre miracolul crucii descoperit de Sf. Elena.
Precum se stie, Sf. Constantin a fost imparat al Imperiului Roman, cel care a legalizat crestinismul in imperiul sau. Mama imparatului Constantin,Elena, s-a nascut intr-o familie simpla. Cand l-a intalnit pe viitorul ei sot, tribunul Constantiu Clor, era doar fiica unui hangiu; povestea lor de dragoste a fost aprinsa si fara prejudecati. El, tribun si nepot de imparat, ea, o fata saraca, dar frumoasa. S-au casatorit repede, iar in primul an de casnicie a venit pe lume si Constantin.
Apoi sotul ei a urcat rapid treptele puterii, ajungand Cesar al Apusului. Urma sa ajunga imparat si avea nevoie de o sotie pe masura, asa ca a parasit-o pe Elena pentru Teodora, fiica imparatului Maximian. Pentru Elena a fost drama vietii sale. Nu s-a mai recasatorit niciodata, daruindu-se cresterii unicului ei copil, Constantin. Bataliile lui au fost noptile ei de priveghere si ruga, iar izbanzile lui, singurele ei bucurii.
Dupa ce fiul sau a ajuns imparat, Elena l-a urmat pretutindeni. L-a ajutat cum a putut, iar el i-a aratat mereu o cinste aparte. A numit-o chiar Augusta, adica Imparateasa, fapt foarte rar in lumea romana, si i-a dat puteri si privilegii egale cu ale sotiei sale. Elena a imbratisat cu devotament crestinismul, noua credinta a lui Constantin. Pe ea o atrasese dintotdeauna invatatura blanda si luminoasa a lui Iisus, asa ca s-a bucurat atunci cand Constantin i-a vorbit de noua sa credinta si de faptul ca Iisus nu fusese un simplu profet, ci Dumnezeu Intrupat. Asa a trecut Elena la crestinism si a purtat noua haina cu eleganta unei imparatese si simplitatea unei sfinte. Era peste tot, supraveghind ridicarea noilor biserici, avand grija de vaduve si de orfani, mereu in mijlocul poporului care o asalta. Credinta ei fierbinte ii va aduce o slujire pe masura.
Dupa primul sinod al bisericii, Constantin a rugat-o sa mearga la Ierusalim si sa caute acolo mormantul lui Hristos. Episcopii ii spusesera ca dupa Inviere, crestinii il transformasera in loc de pelerinaj. Apoi fusese astupat cu pamant de imparatul Hadrian, care ridicase deasupra lui un templu pagan.
Elena avea aproape 80 de ani, cand a plecat spre Ierusalim. Voia sa vada cu ochii ei locul in care murise si inviase Iisus, sa-i simta urma pasilor, sa vada ceea ce vazuse el, poate chiar sa moara acolo unde El isi daduse sufletul. S-a rugat Lui mereu ca sa o tina in viata, macar pana ii descopera Mormantul Sfant.

A aflat repede de locul in care crestinii spuneau ca fusese rastignit Domnul. Golgota era chiar sub templul zeitei Venus, ridicat de Hadrian, parca in batjocura. Elena a dat ordin sa fie distrus. I-a pus apoi pe oameni sa sape chiar din prima seara si au continuat zile in sir, muncind in arsita ziua, iar noaptea la lumina facliilor. Inima ii spunea ca nu avea sa mai traiasca mult si dorea sa vada cu ochii ei borta aceea din stanca, in care incepuse totul. Cand lopetile au dat de piatra, le-a spus sa inceteze. L-a chemat pe blandul Macarie, episcopul orasului, si cu rugaciunile sale au continuat sa indeparteze pamantul. Treptat, a iesit la lumina o stanca ca un craniu de om. Era Golgota, iar la cativa pasi au gasit si Mormantul Invierii.
Elena a crezut ca se sfarseste de durere si de bucurie. A simtit, si ea, in clipele acelea, o farama din suferinta pe care o purtase Mantuitorul. A pus degetele pe piatra aceea simpla pe care-i fusese asezat trupul, a mangaiat stanca goala in care-i infipsesera Crucea. A ingenuncheat la Mormantul Invierii si s-a rugat indelung, asa cum ii spusesera episcopii ca facea si Fecioara Maria. S-a rugat sa afle Sfanta Cruce, iar Domnul i-a trimis o calauza.
Elena a aflat de Sfanta Cruce de la un evreu batran, Iuda, un om ciudat si viclean, care nu-i placuse defel. El i-a povestit ca stra-stra-bunicul lui fusese acolo in anul 135, cand legionarii lui Hadrian astupasera Golgota si Mormantul lui Iisus. Soldatii inconjurasera locul noaptea, ca sa nu vina crestinii si, pana dimineata, in locul Golgotei era deja ridicata temelia noului templu inchinat zeitei Venus. Pe stramosul lui Iuda, romanii il platisera bine, ca sa le arate unde se inchina crestinii, iar el vazuse cu ochii lui cand legionarii luasera lemnele acelea mari si le ingropasera. Lemnele din care fusesera facute cele trei cruci ale rastignirii! Asa ca acum ii putea spune imparatesei locul unde se afla. Nu erau departe. Stateau ingropate undeva, sub templul zeitei Venus, care tocmai fusese demolat din porunca imparatesei.
Au sapat ca dupa un om ingropat de viu. Cu grija, mutand pamantul cu palmele, luand cu grija fiecare pietricica si suspinand de uimire ori de cate ori dadeau peste vreo cioata de copac. Era spre zorii zilei, cand lemnele au iesit la lumina. Crucile erau asezate frumos, una langa alta, de parca legionarii se gandisera ca vor fi descoperite la un moment dat.
Elena si-a simtit inima ca stransa de o gheara! Cum vor sti care din cruci este a Mantuitorului? Voia sa sarute urmele cuielor, sa planga in fata Crucii pe care-L rastignisera pe Stapanul Lumii, dar ii era teama! Cum sa se inchine la crucea unui talhar?! Atunci, blandul Macarie, episcopul Ierusalimului, s-a gandit ca Sfanta Cruce li se va descoperi singura! Ca puterea care se revarsase asupra ei nu o parasise. Era pana la urma altarul pe care se jertfise Dumnezeu insusi.
Crucile au fost luate cu grija si lemnul lor atins pe rand de trupul unei femei care murise de curand. Cand Sfanta Cruce a lui Iisus i-a fost asezata pe trup, obrajii au prins roseata, iar moarta s-a ridicat de pe nasalie. Iuda, evreul care nadajduise la averi de la imparateasa Elena, a incremenit in genunchi! Nu era pregatit pentru un asemenea miracol. Il va imbratisa pe Hristos din toata inima si-l va urma pana la moarte.
Ani mai tarziu, imparatul Iulian Apostatul a pus ca Iuda sa fie torturat pentru a afla adevarul despre descoperirea Sfintei Cruci. Dar batranul evreu nu a putut sa-i spuna decat atat – ca lemnul sfant a inviat o femeie moarta. In cele din urma, a murit in chinuri, iar biserica il praznuieste ca martir, la fel cum praznuieste si Aflarea si Inaltarea Sfintei Cruci in fiecare zi de 14 septembrie.
Sfanta imparateasa Elena a adus cu ea la Roma doar cateva bucatele din Sfanta Cruce, restul lasand-o acolo, la Ierusalim. Imparateasa a murit in anul 336, iar poporul a cinstit-o ca sfanta nu numai pentru ca scosese la lumina Sfantul Mormant si Golgota, ci si pentru sufletul ei bland si incercat in necazuri.
Cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci a ramas la Ierusalim, unde milioane de pelerini veneau pentru a-l cinsti. Relicva a avut parte de o soarta zbuciumata. Sute de ani a fost cinstita de crestini in biserica pe care Sfanta Elena a ridicat-o peste Mormantul Domnului. Apoi, in anul 614, armatele persane au cucerit Ierusalimul si au luat cu ele si Sfanta Cruce, ca trofeu de razboi. Saptesprezece ani mai tarziu, imparatul bizantin Heraclie a reusit sa o aduca inapoi. Pentru ea au luptat apoi armatele cruciatilor, veniti de la mari departari. Cand ei au cucerit Cetatea Sfanta, Crucea Mantuitorului a fost, timp de decenii, cea mai pretioasa relicva a Regatului Latin al Ierusalimului, inima care le-a domolit cavalerilor dorul de acasa. Si tot lor, cruciatilor, le-a fost dat sa o vada pierduta pentru totdeauna, in timpul bataliei de la Hattin, in 1187, cand Sfanta Cruce, odorul lor cel mai de pret, a fost capturata de ostirile musulmane ale lui Saladin. De atunci, niciun crestin nu a mai putut sa o afle vreodata, dar particele din ea, desprinse de-a lungul timpului, se gasesc in toate marile catedrale ale lumii.
Sursa: Formula-As