Inima, organ central al omului, corespunde in mod foarte generai notiunii de centru. Daca Occidentul face din ea sediul sentimentelor, toate civilizatiile traditionale, dimpotriva, localizeaza in inima inteligenta si intuitia: poate ca astfel centrul personalitatii s-a deplasat de la intelect la afectivitate. Oare nu spune Pascal ca ideile mari vin din inima? Se poate spune de asemenea ca, in toate culturile traditionale, cunoasterea este inteleasa intr-un sens foarte larg, care nu exclude valorile afective.
Inima este efectiv centrul vital al fiintei umane, intrucit asigura circulatia sangelui. De aceea este luata drept simbol – si, evident, nu drept sediul afectiv – al functiilor intelectuale. Aceasta localizare exista in Grecia. Ea este importanta in India, unde inima trece drept Brahmapura, locuinta lui Brahma. Inima celui credincios este Tronul lui Dumnezeu, se spune in lumea islamica. Daca si in vocabularul crestin se considera ca inima contine Imparatia lui Dumnezeu, se datoreaza faptului ca acest centru al individualitatii, catre care se intoarce o persoana in demersul ei spiritual, reprezinta starea primordiala si, ca atare, locul actiunii divine. Inima, spune Angelus Silesius, este templul, altarul lui Dumnezeu si il poate contine in intregime.
Inima este un organ regali sta scris in Huangdi neijing; ea il reprezinta pe rege; acolo isi are salasul Spiritul. Daca biserica, in forma de cruce, se identifica cu trupul lui Hristos, locul inimii este altarul. Sfinta Sfintelor este considerata a fi inima Templului din Ierusalim, la randul-i, inima Sionului care este, asemenea oricarui centru spiritual, o inima a lumii.
Miscarea dubla (sistola si diaslola) a inimii face din ea si simbolul dublei miscari de expansiune si de resorbtie a universului. Din aceasta cauza, inima este Prajapati; ea este Brahma in functia sa productiva, este originea ciclurilor timpului. Dupa Clement din Alexandria, Dumnezeu   inima a lumii, se manifesta conform celor sase directii ale spatiului. Allah este la fel Inima a inimilor si Spirit al spiritelor.
Pentru ca se afla in centru, chinezii atribuie drept corespondent al inimii elementul pamant si numarul cinci. Dar, ca urmare a naturii sale – deoarece ea este soarele -, ii pun in seama si elementul foc. Ea se inalta pana la principiul luminii, se spune in Souwen. Lumina spiritului, cea a intuitiei intelectuale, a revelatiei straluceste in haul inimii. Organul unei atare perceptii este, potrivit sufismului, Ochiul Inimii (Ayn el-Qalb), expresie care se regaseste in numeroase texte crestine, si indeosebi la Sfantul Augustin.
Inima este Regele, se spunea in Neijing. Functia inimii este de a guverna, confirma un text ismailit. Inima este stapana respiratiei, isi invata discipolii maestrul taoist Liuzi; ceea ce s-ar putea explica prin analogia dintre ritmul cardiac si respiratie, identificate in functiile lor de simboluri cosmice. Plutarh foloseste aceeasi imagine; soarele raspandeste lumina precum inima rasuflarea. Si in taoism, rasuflarea (k’i) este lumina; este spiritul. Liuzi concentreaza spiritul intre sprancene, acolo unde plaseaza yoga pe Ajna-chakra; intr-un fel, yoga transfera acolo functia inimii: de aceea acest spatiu de latimea unui deget este numit „inima cereasca” (tiansin).

Inima la vechii egipteni
Scrierea hieroglifica egipteana reprezinta inima printr-un vas. Or, inima este pusa in legatura si cu Sfantul Graal, cupa in care se strange sangele lui Hristos. De altminteri, este demn de remarcat ca triunghiul rasturnat, o figurare a cupei, este totodata simbolul inimii, mai mult, cupa continand bautura nemuririi vine in atingere, in mod necesar, cu inima lumii.
In religia egipteana, inima joaca un rol fundamental: dupa cosmogonia memfita, zeul Ptah a gandit universul cu inima sa inainte de a-l materializa prin forta verbului creator. Dar inima este mai cu seama, in fiecare om, centrul vietii, al vointei, al inteligentei. Cu prilejul psihostaziei, inima celui decedat – singurul organ lasat in mumie la locul sau – este cea pusa pe unul din talgerele balantei si scarabeul inimii, amuleta esentiala, poarta gravata formula esentiala menita sa impiedice inima de a depune marturie impotriva celui decedat la tribunalul lui Osiris. Inima omului este propriul sau Dumnezeu si inima mea era multumita de faptele mele, este notat in biografia unui discipol al inteleptilor.
Inima la greco-romani
In antichitatea greco-romana, inima nu are o semnificatie simbolica precisa. O traditie mentioneaza ca Zeus, dupa ce a inghitit inima inca palpitanda a lui Zagreus, pe care Titanii dezlantuiti il facusera bucati, isi va regenera fiul zamislindu-l pe Dionysos cu Semele. Pare sa fie singura legenda in care inima joaca un rol; si acest rol este cel al unui principiu al vietii si personalitatii: inima lui Zagreus regenerat il va da pe Dionysos.
Inima la celti
In lumea celtica exista o interferenta semantica vrednica de a fi remarcata intre numele de centru (in bretona kreiz, in galica craidd, si in irlandeza cridne) si cel de inima: in franceza coeur. Aceste trei cuvinte sunt legate de radacina indo-europeana krd: coeur, centre, milieu din care au iesit numele latin, grec, armean, germanic si slav al cuvântului inima. Pentru a desemna inima (le coeur), cele trei limbi britonice au un imprumut roman (bret. kalon, corn si gal. calon). Textele irlandeze spun uneori pentru a evoca moartea unui personaj coplesit de tristete ca; inima i s-a frânt in piept. Inima simbolizeaza in mod vadit centrul vietii.
Inima in traditia biblica
In traditia biblica, inima simbolizeaza omul interior, viata lui afectiva, sediul inteligentei si al intelepciunii. Inima este pentru omul interior ceea ce este corpul pentru omul exterior. In inima se afla principiul raului, omul risca mereu sa-si urmeze inima rea. Pervertirea inimii provine din carnea si sangele omului. Babua ben Asher (sfarsitul secolului al XVIII-lea), comentand textul: sa iubesti din toata inima, atesta ca inima este primul organ care ia nastere si ultimul care moare, de unde faptul ca expresia din toata inima inseamna pana la ultima suflare.
In Biblie, cuvantul inima este folosit de vreo zece ori pentru a desemna organul corporal, in schimb se pot gasi peste o mie de exemple in care interpretarea sa este metaforica. Memoria si imaginatia tin de inima, la fel ca vigilenta, de unde fraza urmatoare: Dorm, dar inima mea vegheaza. Inima ocupa un loc central in viata spirituala: ea gandeste, decide, face proiecte, isi afirma raspunderile. A-i rapi cuiva inima inseamna a-l scoate din fire (Cantarea Cantarilor, 4,9-10).
Inima este asociata cu spiritul si uneori termenii se amesteca datorita intelesului lor identic. De unde expresiile: duh nou si inima noua (Ezechiel, 36, 26); duh zdrobit si inima zdrobita [Psalmul 51, 1 9). Inima este intotdeauna mult mai legata de spirit decat de suflet.
Inima in traditia islamica
In traditia islamica, inima (qalb) reprezinta nu organul afectivitatii, ci pe acela al contemplarii si al vietii spirituale. Ea este locul ascuns si secret al constiintei, fiind reprezentata ca fiind constituita din straturi succesive, ale caror culori sunt vizibile in timpul extazului.
Acest organ spiritual pe care sufitii il numesc inima (qalb) este greu de deosebit de spirit (ruh); atunci cand Coranul vorbeste de spiritul divin insuflat lui Adam, este vorba de inima. De asemenea, inima este vazuta drept lumina vesnica si constiinta sublima (sirr) revelata in chintesenta fapturilor create, pentru ca Dumnezeu sa poata contempla Omul prin acest mijloc. Este Tronul lui Dumnezeu (al-Arsh) si templul sau in om, centrul constiintei divine si circumferinta cercului a tot ce exista.
Coranul spune ca inima credinciosului se afla intre doua degete ale Preamilostivului si o traditie sacra il pune pe Dumnezeu sa spuna: Cerul si pamantul nu ma cuprind, dar ma aflu in inima slugii mele. Numele si Atributele divine constituie adevarata natura a inimii: inima reprezinta prezenta spiritului sub dublul sau aspect (Cunoastere si Fiintare) deoarece este totodata organul intuitiei (al-kashf, dezvaluire) si punctul de identificare (wajd) cu Fiinta (al-wujud).
Pentru misticii sufiti, inima este si Tronul Indurarii. Dragostea, al carei salas este, exprima intr-adevar dragostea pentru Dumnezeu. Inima iubitoare este o teofanie, oglinda lumii invizibile si a lui Dumnezeu. Pentru Ibn al-‘Arabi, inima misticului este perfect receptiva si plastica. De aceea imbraca orice forma in care se revela Dumnezeu, dupa cum ceara pastreaza amprenta sigiliului.
Tirmidhi (secolul al IX-lea), in calitatea sa de teolog mistic, expune teoria stiintei inimilor si noteaza in mod explicit ca qalb (inima) desemneaza deopotriva organul regulator al gandirii si pe acela anatomic din carne. In psihologia musulmana, inima sugereaza gandurile cele mai ascunse, cele mai secrete, cele mai autentice, baza insasi a naturii intelectuale a omului.
Inima in alte traditii spirituale
Un acelasi cuvant denumeste si inima si sufletul la caraibii din Venezuela si din Guyana; la tucano (bazinul Amazonului) exista un singur cuvant pentru inima, suflet si puls; in ce-i priveste pe wuitoto (din sudul Columbiei), ei considera ca inima, pieptul, memoria si gandul sunt unul si acelasi lucru. Pentru indienii pueblodin Arizona, copiii sunt produsul semintei iesite din maduva sirei spinarii a barbatului si din sangele din inima femeii. In traditia moderna, inima a devenit simbolul dragostei profane, al caritatii ca iubire divina, al prieteniei si al echitatii.