Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
În jurul anului 450 î. Hr., Hannon, trimis de Cartagina, a depăşit strâmtoarea Gilbraltar, în fruntea unei flote de 60 de vase, pentru a întemeia colonii pe coastele africane. Flota s-a îndreptat spre sud, descoperind ţărmuri populate de oameni ciudaţi şi de animale necunoscute. Cartaginezii au ajuns pe o insulă în care se găsea un lac, în mijlocul căruia se afla o insuliţă. Această insuliţă era populată de „gorillai”, care ar fi putut fi interpretate ca fiind australopiteci, ce ar fi trebuit să dispară cu circa 1,9 milioane de ani în urmă. Cartaginezii au încercat în zadar să-i prindă pe bărbaţi, dar n-au reuşit; au prins, în schimb, trei femei, care se apărau prin muşcare. Femeile au fost ucise şi pieile lor au fost aduse în Cartagina. Pieile „femeilor sălbatice” erau încă vizibile în anul 146 î.Hr. în templul Junonei din Cartagina.
Călătoria lui Hannon a stârnit numeroase comentarii, din cauza acestor fiinţe ciudate. Ce puteau fi oare? Şi, mai ales, până unde mersese Hannon? Oare „bărbaţii” şi „femeile” întâlniţi de expediţie, erau babuini, cimpanzei, pigmei, sau ultimii australopiteci?
În ceea ce priveşte locul extrem la care a ajuns flota cartagineză, unii l-au situat în Mauritania sau Senegal, iar alţii l-au stabilit în golful Guinea. Pentru aceasta au avut la îndemână doi factori: lângă insula cu oameni sălbatici se înălţa un munte, Carul Zeilor, care ar fi putut să fie Muntele Camerun. Apoi, după cum spuneau interpreţii, fiinţele descoperite se numeau gorillai. Erau deci gorile! Cartaginezii au întâlnit deci gorilele cu 23 de secole înainte de descoperirea lor de către occidentali.
În 1945, un tânăr istoric, Raymond Mauny, a făcut cunoscută, în timpul unui congres care s-a ţinut la Dakar o „Notă asupra călătoriei lui Hannon”, notă care prezenta un nou aspect al problemei. R. Mauny face observaţia că problema hranei, aşa cum se punea în acea epocă, îl împiedica pe Hannon să treacă dincolo de Sahara. Cu atât mai mult cu cât întoarcerea nu se putea face decât cu ajutorul vâslelor, din cauza vânturilor puternice. Gorillai, în aceste condiţii nu putea fi gorila, nici cimpanzeul şi nici pigmeul. Ipoteza gorilei se poate elimina şi din alte motive: niciodată gorilele nu s-ar fi lăsat prinse atât de uşor. În privinţa pigmeilor, pieile lor n-ar fi fost considerate atât de extraordinare încât să fie expuse într-un templu.
În sfârşit, trebuie să ne întrebăm ce „oameni sălbatici” şi păroşi puteau locui încă, în antichitate, pe coastele marocane. De altfel, neanderthalienii au fost descoperiţi în lungul acestor coaste. N-ar fi imposibil ca aceştia să fi supravieţuit până în epoca istorică, deşi ar fi trebuit să fi dispărut de cel puţin 38.000 de ani. Şi atunci, cartaginezii flotei lui Hannon ar fi putut, foarte bine, să-i întâlnească. De altfel, tradiţiile populare din Maroc vorbesc de oameni păroşi trăind în peşteri.