„Vaselina” – un cuvânt des utilizat de peste un secol şi care se referă la substanţa gelatinoasă obţinută din petrol şi folosită peste tot, având atât uz casnic cât şi industrial. Vaselina a fost inventată de chimistul Robert Chesebrough (1837-1933), care în patentul său american pentru procesul de fabricare a gelatinei de petrol (U.S. Patent 127,568) din 1872, spune: „Eu, Robert Chesebrough, am inventat un produs nou și util din petrol, produs pe care l-am denumit vaselină”.
Dar, Robert Chesebrough nu a fost doar inventatorul vaselinei; a fost și cel mai pasionat avocat al acesteia. Era atât de convins de proprietățile sale medicinale încât a început să o folosească asupra lui în mod regulat, atât intern, cât și extern. Angajamentul lui Chesebrough față de produsul său a fost absolut extraordinar. El a susținut că mânca câte o lingură de vaselină în fiecare zi, crezând că aceasta îl va menține sănătos și îi va alunga bolile.
Una dintre cele mai faimoase povești despre credința lui Chesebrough în vaselină a avut loc când acesta avea 50 de ani. A contractat pleurezie, o inflamație dureroasă a țesuturilor din jurul plămânilor. La acea vreme, pleurezia era o afecțiune gravă care putea fi fatală. Dar Chesebrough, încrezător în puterea de vindecare a invenției sale, a adoptat o abordare neconvențională a tratamentului său. Și-a instruit asistenta să-l acopere din cap până în picioare cu vaselină și, incredibil, și-a revenit la scurt timp după. Chesebrough și-a atribuit recuperarea în întregime pe seama vaselinei și a continuat să o folosească pentru tot restul vieții.
Credința lui Chesebrough în vaselină nu a fost doar o obsesie personală; i-a alimentat și strategia de marketing. El știa că a convinge publicul de beneficiile vaselinei va fi crucial pentru succesul acesteia, așa că s-a angajat într-o campanie agresivă de promovare a produsului. Pentru a-și demonstra eficacitatea, Chesebrough a călătorit din oraș în oraș, ținând demonstrații publice. În aceste afișaje, își ardea propria piele cu acid sau o flacără deschisă și apoi aplica vaselină pe rană, arătând cât de repede se vindeca. Aceste demonstrații, deși șocante, au fost extrem de eficiente. Oamenii au început să vadă vaselina ca pe un produs miraculos, capabil să vindece arsurile, tăieturile și alte afecțiuni ale pielii.
Eforturile de marketing ale lui Chesebrough nu s-au oprit aici. El a oferit mostre gratuite de vaselină medicilor și farmaciștilor, încurajându-i să o recomande pacienților. De asemenea, a marcat în mod inteligent produsul atât ca unguent medicinal, cât și ca produs de înfrumusețare, extinzându-i atractivitatea. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, vaselina era un nume cunoscut, folosit pentru orice, de la tratarea rănilor minore până la hidratarea pielii uscate. A devenit un element de bază în cabinetele de medicamente din America și, în cele din urmă, în întreaga lume.
Credința neclintită a lui Robert Chesebrough în vaselină poate să fi părut excentrică pentru unii, dar era convins că aceasta era cheia longevității sale. A continuat să mănânce o lingură de vaselină în fiecare zi până la moartea sa la vârsta de 96 de ani, o durată de viață remarcabilă pentru cineva născut în secolul al XIX-lea. Deși nu există dovezi științifice care să susțină ideea că consumul de vaselină poate prelungi viața cuiva, credința lui Chesebrough în produs a fost de neclintit.
Trebuie să spunem faptul că vaselina nu este destinată uzului intern, iar experții medicali moderni se pronunţă cu tărie împotriva ingerării vaselinei. Cu toate acestea, viața lungă a lui Chesebrough, combinată cu ritualul său zilnic de consum de vaselină, adaugă un capitol intrigant și ciudat poveştii acestui produs iconic.