Irod a murit la 70 de ani in anul 4 i.Hr., la treizeci si sase de ani dupa ce Roma il declarase rege. Imediat dupa moartea lui se pare ca a avut loc o eclipsa de luna, a carei data precisa astronomii moderni au calculat-o ca fiind 13 martie.
Flavius Josephus il judeca aspru pe Irod atunci cand, cateva decenii mai tarziu, scrie despre el: „N-a fost un rege, ci tiranul cel mai crud care a ajuns vreodata la conducere. A ucis o multime de oameni, iar soarta celor pe care i-a lasat in viata a fost atat de trista, incat cei ucisi inca puteau fi considerati fericiti. Nu a torturat doar cate un supus, ci a maltratat comunitati intregi. Pentru a infrumuseta orase straine le-a jefuit pe ale sale proprii si a facut unor popoare straine daruri care au fost platite cu sangele evreilor. Ca urmare, locul bunastarii si al obiceiurilor onorabile anterioare a fost luat de o saracire deplina si de depravarea poporului. In general evreii au indurat in putinii ani sub Irod mai multe suferinte decat stramosii lor in lunga perioada de la plecarea din Babilon si intoarcerea sub Xerxes.” In treizeci si sase de ani n-a trecut aproape nici o zi fara o condamnare la moarte.
Irod nu a crutat pe nimeni, nici propria familie, nici prietenii cei mai apropiati, nici preotii si cu atat mai putin poporul. In contul sau de ucigas sunt trecuti doi soti ai surorii sale Salomeea, sotia sa Mariamna si fiii sai Alexandru si Aristobul. Pe cumnatul sau l-a inecat in Iordan, pe soacra sa Alexandra a indepartat-o. Doi invatati, care smulsesera acvila de aur a Romei de pe poarta Templului, au fost arsi de vii. Hircan, ultimul din neamul Hasmoneilor, a fost ucis. Familiile nobile au fost exterminate cu totul, multi farisei au fost dati la o parte. Cu cinci zile inainte de moartea sa, mosneagul a mai pus sa fie omorat fiul sau Antipater. Iar aceasta este doar o frantura din faradelegile celui care a fost „un animal salbatic ca stapanitor”.
In cazul regelui Irod este vorba despre una dintre acele figuri ale istoriei universale pe care o cunoastem doar din spusele adversarilor. Imaginea sa este sumbra si se potriveste cu povestea uciderii pruncilor de la Bethlehem (Matei 2:16). Insa in acelasi timp este vorba aici de motivul literar itinerant larg raspandit al copilului ales, dar tocmai de aceea expus pericolelor – un motiv care a fost pus in legatura cu mai multe figuri de exceptie ale Antichitatii (cu Sargon din Akkad, Moise, Cirus cel Mare si chiar cu imparatul Augustus), si, in aceeasi masura, cu figurile unor legende antice (sa ne gandim, spre exemplu, la Oedip, pe care tatal sau Laios il mutileaza si il reneaga). De aceea astazi se procedeaza cu mult mai multa precautie in ceea ce priveste aprecierea istoricitatii uciderii pruncilor de la Bethlehem, iar incerta povestire este considerata mai degraba o incercare izvorata din mentalitatea de atunci de a sublinia, cu mijloace caracteristice vremii, importanta lui Iisus (la care s-a adaugat o oarecare istoricitate prin modul real al lui Irod de a proceda cu fariseii in disputa mesianica.
Ba mai mult: povestea uciderii pruncilor il lega si de Moise, despre care Biblia povesteste, la randul ei, ca ar fi scapat si el in mod miraculos de urmarirea asemanatoare a faraonului egiptean (Iesirea 1:15-22, 10). Urmarirea baiatului Iisus de catre Irod se potriveste foarte bine cu fuga lui Iosif, a Mariei si a lui Iisus in Egipt, al carei motiv mai adanc, insa, il dezvaluie evanghelistul: „… ca sa se implineasca cuvantul spus de Domnul, prin proorocul: «Din Egipt am chemat pe fiul meu» (Matei 2:15) – din nou o aluzie la Moise, al carui nume, in egipteana, poate insemna „fiu”. In schimb, o dovada istorica sau arheologica pentru „fuga in Egipt” exista la fel de putin ca si pentru sederea lui Iisus la Nazaret. Biblia il numeste pe Iisus mult mai des Nazoreu decat,„Nazarinean”, iar „Nazoreu” poate insemna orice, dar, de fapt, in mod normal nu „om din Nazaret” (cel mult, poate, pe calea ocolita a unui joc de cuvinte cu ebraicul nezer = vergea, lastar. Intr-adevar, la Matei problematicul Nazoreu se regaseste tot legat de o promisiune: „…ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin prooroci, ca Nazoreu se va chema”2 (Matei 2:23). Asta nu simplifica lucrurile, deoarece nu este tocmai limpede la care cuvinte ale profetului se refera evanghelistul (daca nu la pasajul indicat mai sus din Isaia). Poate ca s-a intentionat chiar – ceea ce ridica, insa, anumite probleme filologice – o oarecare apropiere de denumirea nazireu („cel inchinat lui Dumnezeu”), denumire care i se daduse candva lui Samson (Judecatori 13:5,7) si care cerea de la cel care o revendica pentru sine o oarecare asceza (trebuia sa respecte anumite tabuuri).
Astfel ca si aici trebuie sa punem un semn de intrebare si nu ne este permis sa trecem sub tacere ca unii savanti considera ca referirile evanghelistilor la Nazaret ca „orasul de bastina” al lui Iisus ar fi niste constructii legate de titlul de Nazoreu, pe care autorii Evangheliilor nu-l intelesesera nici ei foarte bine si pe care il transformasera, fara sa stea mult pe ganduri, in „Nazarinean”, dandu-i alta semnificatie. Mai mult, Mark Lidzbarski sustine chiar ca o localitate cu numele Nazaret nici nu ar fi existat in timpul vietii lui Iisus. Un contraargument ar fi acela ca, desi nu stim cum s-a numit Nazaretul pe vremea lui Iisus, o populare a acestei asezari (daca vrem sa numim „populare” locuirea in grote saracacioase) a fost atestata de mici descoperiri pentru perioada cuprinsa aproximativ intre 900 i.Hr. si 600 d.Hr., iar printre obiectele gasite se afla si piese din perioada regelui Irod cel Mare (40 respectiv 37-4 i.Hr.). Intrebarea oarecum dispretuitoare a lui Natanael din Ioan 1:46: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” s-ar putea referi la saracia asezarii de atunci, pe care Biblia, ce e drept, o numeste „cetate”. Indicii care sa duca spre Iisus, Maria sau Iosif nu exista, desigur. Abia dupa secolul al XI-lea este atestat numele „Izvorului Mariei” din Nazaret, de unde si azi femeile mai iau apa in urcioare ca pe vremea lui Iisus…