Incepand cu secolul al IV-lea, ravna crestina a dus la vocatii monastice. Niste barbati s-au retras in pustietatile din Orientul Mijlociu, Egipt, Siria, Palestina, Bizant, Asia Mica, Mesopotamia, Grecia, muntele Athos pentru a se izola in rugaciune si in contemplarea lui Dumnezeu. Criminali pocaiti sau credinciosi infocati, toti cautau linistea sufletului sau isihia departe de contactul cu oamenii, de unde si numele lor de isihasti.
Singuratatea le-a dus misticismul, de natura evident gnostica, la inaltimi foarte mari. Se pare ca incepand cu Evagrie Ponticul, in desertul Egiptului, si Nicefor Pustnicul, la muntele Athos, s-a dezvoltat o tehnica a extazului in rugaciune prin controlul respiratiei, ceea ce evoca foarte mult yoga. Intr-adevar, isihastii isi concentrau eforturile pe ombilic, considerat in yoga ca fiind chakra. Indelunga anterioritate a hinduismului ne ingaduie sa presupunem ca aceasta practica a fost invatata de catre calugari de la calatorii veniti din India.
Iata o meditatie a inimii a lui Nicefor Pustnicul:
Tu stii ca ceea ce respiram noi este aerul. Organul prin care il expiram nu este altul decat inima. Ea este izvor de viata si de caldura pentru trup. Inima atrage, asadar, rasuflarea pentru a-i potoli caldura prin respiratie si pentru a-si procura caldura potrivita. Cauza acestei combinatii, sau mai curand agentul, este plamanul care, facut de Creator din tesuturi subtiri, face sa intre si sa iasa aerul inconjurator ca niste foaie fara sa oboseasca. In felul acesta, inima tragand la ea racoarea si degajand caldura pazeste cu grija organismul pentru care a fost pregatita in vederea pastrarii fiintei vii.
Tu, asadar, asaza-te, reculege-ti duhul, introdu acest duh in trecatoarea nazala unde aerul respirat intra in inima, impinge-l si forteaza-l sa intre cu aerul respirat in inima. Odata intrat acolo, ceea ce urmeaza nu va fi decat bucurie si desfatare. Ca un om care se intoarce acasa dupa o calatorie si nu stie ce sa faca de bucuria pe care o incearca regasindu-si copiii si sotia, la fel si duhul, cand se uneste cu sufletul, se umple de o desfatare si o bucurie ce nu pot fi spuse. Prin urmare, fratele meu, invata-ti duhul sa nu iasa de acolo repede. La inceput, el se plictiseste foarte tare de aceasta inchisoare si de aceasta constrangere inlauntru. Insa odata obisnuit, el nu mai gaseste placere in ratacirile din afara. Deoarece regatul cerului este inlauntrul nostru si duhul nostru contemplandu-l acolo si cautandu-l printr-o rugaciune curata, considera tot ce este in afara demn de dezgust si de ura. Asadar, daca tu intri prin duh, asa cum ti-am spus, in locul din inima pe care ti l-am aratat, multumiri sa fie aduse lui Dumnezeu! […] Tu stii ca ratiunea oricarui om se afla in piept, deoarece in tacerea buzelor noastre, inlauntrul pieptului nostru, noi vorbim, noi discutam si ne formam rugaciuni si psalmi.