Unul din monarhii absoluţi din întreaga istorie a omenirii a fost regele francez Ludovic al XIV-lea („Regele-Soare”), cel care a spus la un moment dat că „Statul sunt eu”. Cetăţenii francezi s-au revoltat împotriva lui (în celebrele „fronde” pariziene) şi, pentru asta, regele a luat hotărârea de a-şi crea o nouă reşedinţă, la Versailles, o localitate aflată la 18 km de Paris.
Ludovic a murit de cangrenă la Versailles, pe 1 septembrie 1715, cu 4 zile înainte de împlinirea vârstei de 77 de ani, după 72 de ani pe tronul Franţei. Suportând multă durere în ultimele sale zile, în cele din urmă și-a lăsat sufletul fără niciun efort, ca o lumânare care se stinge, în timp ce recita psalmul Domine, ad adjuvandum me festina (Doamne, grăbește-te să mă ajuți). Trupul său a fost așezat în bazilica Saint Denis, din afara Parisului.
La moartea regelui, în ţară a existat o mare bucurie. Şi, putem afla asta din lucrarea lui M. Philipson, „Secolul lui Ludovic al XIV-lea”:
„Funeraliile lui se făcură cu cea mai mare simplitate, pentru a cruța cheltuielile și timpul; poporul Parisului, crezându-se scăpat de un jug nesuferit, când sicriul „marelui rege” trecu pe străzi, îl însoți nu numai cu înjurături și cu blesteme, ci și cu noroi și pietre. În toată provincia fu un chiot de bucurie, amestecat cu blesteme la adresa răposatului; pretutindeni se aduceau laude lui Dumnezeu; fericirea de a fi scăpat de acest despot se manifesta pe față și fără teamă. Lumea aștepta de la Regent pacea, libertatea de circulație, micșorarea dărilor”.