Trei calatori, care facusera impreuna cale lunga si grea, l-au imprietenit. Imparteau astfel si bucuriile, si durerile.
Pe cand strabateau un desert, si-au dat seama ca nu mai aveau decat o lipie si o jumatate de plosca cu apa. Cine avea sa manance painea si sa bea apa? A inceput sa-i roada indoiala. Au incercat sa imparta painea si apa, dar s-au lasat repede pagubasi, pentru ca era prea putin. La caderea noptii, cu matele chioraind, s-au hotarat sa se intinda si sa doarma.
– Cand ne vom trezi, fiecare va povesti ce a visat. Cel care a visat cel mai frumos are sa gaseasca raspunsul.
Zis si facut. A doua zi dimineata, cand s-au sculat, soarele stralucea deasupra desertului.
– Iata ce am visat eu, a spus primul calator. Mergeam incet prin niste tinuturi nespus de frumoase, peste care domnea linistea si pacea. Am intalnit acolo un barbat cu ochi scanteietori, care mi-a parut intruchiparea intelepciunii si care a spus: painea ti se cuvine tie, pentru viata pe care ai trait-o si pentru cea pe care o vei trai de-acum incolo, fiindca si una si alta sunt vrednice de cinstea oamenilor.
– Ce ciudat! a strigat al doilea calator. Eu am vazut in vis tot ceea ce am trait, am vazut si ceea ce mi-e dat sa traiesc de acum incolo, iar in aceasta viata viitoare, care inca nu a inceput, am intalnit un barbat cunoscut care mi-a spus: painea ti’se cuvine tie, mai inaintea tovarasilor tai, pentru ca tu esti cel mai invatat si cel mai rabdator. Soarta te-a ales ca sa fii in fruntea altor oameni. Trebuie sa te hranesti cum se cuvine.

Cel de-al treilea calator a spus, la randul sau:
– Eu n-am visat nimic. N-am vazut nimic, nici n-am auzit nimic, nici n-am spus nimic. Nu mi-am vazut nici trecutul, nici viitorul. Nici un intelept nu mi-a vorbit. Dar am simtit o prezenta atotputernica, neinfranata, care m-a indemnat sa ma scol, sa iau painea, sa iau apa, sa mananc painea si sa beau apa. Asa am si facut.