Era anul 1190, iar, in regiunea Fagarasului au pasi 13 calugari cistercieni. Ei erau 13 barbati, aidoma Mantuitorului cu cei 12 apostoli, pornind spre meleagurile romanesti in picioarele goale, imbracati cu niste carpe, doar ca sa ii fereasca de eventualele rani, incinsi cu sfoara si cu glugile trase peste chipurile mult prea slabite de atata post si rugaciune. Calugarii au ajuns la poalele Muntilor Fagaraș, in satul Carta.
Pe cat de frumoase erau locurile pe care acestia le-au gasit la Carta, pe atat de halucinant era modul lor de viata. Istoria dezvaluie ca monahii nu aveau chilii, ci dormeau pe paie, toti intr-o singura camera, si aceea neincalzita. In abatia calugarilor cistercieni, ziua incepea la ora 3:00 dimineata, apoi la fiecare trei ore monahii se rugau. Calugarii tineau post tot anul, nu mancau niciodata carne, multumindu-se doar cu fierturi din frunze de fag, castane si putina branza, bucate care erau impartite intre ei.
Singurul lucru care le dadea puterea de a-si continua viata era vinul, unde nu aveau niciun fel de restrictii. De altfel, calugarii cistercieni au fost cei care au adus cu ei vita nobila tocmai din Burgundia, pe care au plantat-o pe dealurile din apropierea manastirii. Calugarii cistercieni vorbeau extrem de putin, preferand sa traiasca doar in rugaciuni si ascultare si nu se dadeau in laturi de la nicio munca, indiferent cat de grea ar fi fost. Daca insa doreau sa discute cu cineva, atunci se adresau abatelui intr-o camera numita parlatorium, acolo unde calugarii primeau ascultarile zilnice. Din cauza vietii austere, se spune ca monahii cistercieni nu depaseau niciodata varsta de 35-40 de ani si erau inmormantati tot in abatie, imprejurul manastirii fiind plin de astfel de morminte.
La Carta ei au construit o manastire – Abatia Evanghelica. In spatele bisericii se afla si acum o mlastina despre care localnicii spun ca nu are fund. Aici ar fi fost aruncate clopotele sfantului lacas in anul 1241, cand tatarii au ars manastirea si l-au ucis pe abate.
Legenda cistercienilor se incheie in anul 1474, la 27 februarie, cand Regele Matei Corvin ii obliga sa inchida abatia si sa plece. Ca sa fie iertat de Dumnezeu pentru pacatul atat de mare pe care l-a comis, domnitorul se spune ca ar fi daruit multe averi pentru a fi ridicata la Sibiu o noua manastire cu hramul Maicii Domnului. In anul 1550, dupa ce populatia a trecut la protestantism, ceea ce a ramas din vechea manastire cisterciana a devenit biserica evanghelica.
Legenda spune ca in fiecare an, in Noaptea de Inviere, in acea mlastina incep sa bata clopotele. Dar danganul lor poate fi auzit doar de oamenii cu sufletul curat. Ca si sufletele sfintilor calugari cistercieni… In anii ’80, in curtea manastirii au fost gasite cinci schelete umane care i-au inmarmurit pe arheologi: depaseau in inaltime doi metri si purtau inca pe deget pecetea de abate.