Considerat cel mai mare mistic al islamului, Mansur Al-Hallaj (857-922) ocupa in realitate un loc de exceptie in misticismul mondial, caci el este unul dintre cei mai intransigenti rebeli din istorie.
Abu el Mughith Hussein Ibn Mansur Al Hallaj, dupa numele lui complet, s-a nascut in anul 857 in satul Tür din provincia Fars, in sudul Iranului actual. Tatal sau, probabil daracitor (de unde numele hallaj), a plecat sa lucreze la Wasit, pe Tigru, oras arab sunnit de rit hanbalit, unde traia o minoritate de siiti extremisti. Copilul a invatat acolo araba si a uitat persana. Inca din adolescenta, la vremea cand studia Coranul, el a cautat calea adevaratei transcendente care ridica sufletul catre Dumnezeu. Paralel, afirma cel mai renumit exeget al lui, Louis Massignon, a simtit dorinta arzatoare de Dumnezeu, exprimata in hadith (spune traditia exegetica): „Nimeni nu este mai plin de dorinta decat Adevarul Creator.”
Acest misticism precoce 1-a dus la Busra, in Irakul actual, unde a primit din mainile primului sau maestru,Makki, haina monastica de sufi, o roba din lana alba, suf. Sufitii constituiau o secta mistica esoterica. O casatorie l-a unit cu o secta extremista siita, deci eretica, si, desi el era sunnit cu cel mai mare respect pentru reguli, a fost considerat revolutionar. Intr-adevar, el era nepotul unui zoroastrian, adica un „pagan”. Si, in plus, familia sa era legata de niste secte eretice. Atunci a fost arestat pentru prima data.
Eliberat, s-a dus in pelerinaj la Mecca, a renuntat in mod public la roba de sufi pentru a se exprima in mod liber, starnind indignarea fostilor sai tovarasi. Din acel moment, gandirea lui Hallaj s-a format si a ajuns la punctul ei de incandescenta. El scrie: „Daca s-ar arunca pe munti un atom din ceea ce am eu in inima, acestia s-ar topi.” Publicul se inflacareaza si se imparte in partizani, sunnitii, si in dusmani declarati, siitii si mutazilitii. Atitudinea provocatoare a lui Hallaj, care isi va pastra caracterul pana la moartea sa, ii rezuma gandirea: „Cand Dumnezeu ia o inima, el o goleste de ceea ce nu este El.” Viata si Eul nu sunt decat un val care-1 desparte pe om de Dumnezeu.
Hallaj a calatorit in India, in Transoxiana, in Asia Centrala pentru a predica budistilor, maniheistilor si hindusilor singura religie posibila, religia unirii cu Dumnezeu, dincolo chiar de invatatura Profetului. Hallaj deplangea foarte mult discordia din sanul islamului pe care o considera o blasfemie in fata lui Dumnezeu si indraznea, intr-o regiune sunnita, sa discute in public probleme care tineau de schisma siita, cum ar fi predestinarea Profetului si misiunea sa neincheiata.
Atatea provocari si cererile sale rasunatoare de a fi martirizat pentru a putea sa se uneasca total cu Dumnezeu au sfarsit prin a-i agasa pe guvernanti. Hallaj a fost din nou arestat, in 908, si dus la Bagdad, unde a fost inchis initial in palatul califului. Sustinatorii sai au fost persecutati, iar Hallaj si-a agravat situatia proclamand: „Eu sunt Adevarul” (Ana al haqq), vrand sa spuna cu aceasta ca el se topise in Adevarul divin. A fost bagat la inchisoare. Procesul sau fara sfarsit, intrerupt din pricina luptelor sunnite pentru putere, s-a incheiat cu condamnarea sa la moarte. Flagelat in public, el a fost decapitat, ars, iar cenusa i-a fost aruncata dintr-un minaret in Tigru, in anul 922.

In Legenda lui Hallaj, se spune ca tinandu-si capul taiat intre maini, el continua sa spuna: Ahad! Ahad! („Unicul!”) si ca sangele lui a scris pe pamant de optzeci de ori cuvantul „Allah”, numarul celor care depusesera marturii false la proces.