Imagine: generata de Microsoft Designer
Precum ştiinţa ne învaţă, mareele (fluxul şi refluxul) reprezintă creșterea și scăderea nivelului mării cauzate de efectele combinate ale forțelor gravitaționale exercitate de Lună, în mod special.
Cum s-a stabilit acest lucru? Încă din vechime, oamenii au observat mai întâi că fluxul se produce întotdeauna după câteva minute (circa 20 minute) după ce trecea Luna la meridianul locului de observație; după flux, apa începea să se retragă, astfel că după 6 ore, apa mării sau oceanului ajunge la cel mai mic nivel, formând astfel refluxul. După care, începe din nou să crească nivelul mării / oceanului, formând astfel în același loc şi zi 2 fluxuri și 2 refluxuri. Deși Luna nu trece decât odată pe zi la meridian, deci ar fi trebuit să fie numai o dată pe zi flux. Totuși, toți oamenii de știință au căzut de acord că Luna trebuie să fie „vinovată” de această instabilitate a suprafeței mării / oceanului, ca urmare a atracţiei gravitaţionale exercitate de Lună asupra Pământului.
Dar, dacă într-adevăr există o putere de atracţie a Lunii, de ce n-ar fi şi aerul atras, la fel ca apele mărilor sau oceanelor? Dar, există și o maree atmosferică, mai slabă ca aceea oceanică, dat fiind slaba coeziune moleculară a aerului.
Interesant e faptul că celebrul Giordano Bruno explică mareele ca un efect al razelor cosmice, a căror forţă e anulată când Luna trece la meridianul unui loc. Astfel, Luna ar juca rolul unei umbrele. Ipoteză frumoasă, dar îndrăzneață. Dacă Luna ar fi o umbrelă, înălțimea mareelor ar fi întotdeauna aceeași. Ori ea variază cu fazele Lunii, fiind mai mare la Lună nouă şi mai mică la Lună plină, când acțiunea Soarelui se adaugă la cea a Lunii.