În timp ce explora Africa, aventurierul scoţian James Bruce (1730-1794) a adus la Londra trei copii ale „Cărţii lui Enoh”. Textele au fost traduse în limba engleză de către profesorul Richard Laurence, însă Enoh nu a devenit un subiect de discuţii ştiinţifice decât după ce orientalistul german August Dillman (1823-1894) a tradus sulurile în limba germană.
„Cartea lui Enoh” descrie o mulţime de lucruri imposibile: călătorii în ceruri, vizite în alte lumi, învăţături astronomice, discuţii cu „îngerii” şi cu o fiinţă numită „Cel mai înalt”, plus tribunale pentru „îngerii căzuţi” şi pentru oameni. Experţii în limba ebraică estimează că textele etiopiene originale au fost scrise între secolele V şi II î.Hr. Dar, Enoh nu a trăit între secolele V şi II î.Hr. Asta înseamnă că informaţia originală trebuie să fi fost scrisă mult mai devreme, înainte de Potopul lui Noe. De către cine? Cum cartea e scrisă la persoana I singular, putem presupune că ea a fost compusă chiar de către Enoh dinainte de Potop, altfel e greu de închipuit cum, în carte, l-ar putea numi pe Matusalem ca „fiul său”, sau cum ar scrie toată genealogia de la Adam până la el.
Enoh a trăit într-o epocă în care nu se ştia nimic despre tehnologia modernă. Nu avea cum să ştie despre nave-bază, navete, difuzoare, dispozitive radio, motoare zgomotoase etc. Tot ce a trăit el a trebuit să fie parafrazat, chiar dacă era în poziţia de a descrie direct, pur şi simplu pentru că îi lipsea vocabularul necesar. Poate aşa, vizitatorii extratereştri din spaţiu devin în textul „Cărţii lui Enoh” ca îngeri şi heruvimi, ofiţerii – arhangheli, iar comandantul suprem a devenit „Cel mai înalt”. Enoh descrie o descărcare electrică ca „limbă de foc”, puntea de comandă devine „gloria indescriptibilă”, iar scaunul căpitanului extraterestru devine un „tron măreţ”.
Primele 5 capitole din „Cartea lui Enoh” anunţă un fel de „Judecată de Apoi”: Dumnezeul din Ceruri îşi va părăsi reşedinţa şi va coborî pe Pământ cu legiunile lui de îngeri. Următoarele 11 capitole descriu ce s-a întâmplat cu aşa-numiţii „îngeri căzuţi”, care s-au „pângărit pe ei înşişi” cu fiicele oamenilor, încălcând direct ordinele lui Dumnezeu. Aceşti îngeri au primit de la Dumnezeu misiuni atât de precise, încât nu se potrivesc cu cohortele gazdei celeste. De exemplu, Semiaza a predat incantaţiile şi tăieturile în rădăcini, Armaros a predat farmecele, Baraqijal a predat astrologia, Kokabel, constelaţiile, Ezeqeel cunoaşterea norilor, Araqiel semnele pământului, Shamsiel semnele soarelui, iar Sariel mişcarea Lunii. Este o „programă” de subiecte specializate mult peste preocupările locuitorilor Pământului de la acea vreme.
Capitolele 17-36 descriu călătoriile lui Enoh în diversele lumi şi sfere îndepărtate. Teologii numesc acestea parabole şi similitudini, sau călătoria lui Enoh prin grădina fermecată (Grădina Virtuţii). Totuşi, Enoh a primit ordinul de a scrie aceste „similitudini” pentru a le păstra pentru generaţiile ulterioare. Din ce motiv? Simplu: contemporanii lui nu erau capabili să înţeleagă aceste mesaje; scrierile erau destinate oamenilor din viitor.
Capitolele 72-82 sunt cunoscute drept „capitolele astronomice”. Aici, Enoh primeşte instrucţiuni despre orbitele Soarelui şi Lunii, despre anii bisecţi, despre stele şi mecanica celestă. Capitolele finale conţin discuţiile lui cu fiul lui, Matusalem, în care el anunţă venirea Potopului. Iar toată povestea este încununată de plecarea lui Enoh într-un car de foc.
„Cartea lui Enoh” conţine şi episodul unei aşa-zise „răpiri extraterestre”: „După aceasta, de asemenea, am trăit 200 de ani şi am încheiat anii toţi ai vieţii mele la 365 de ani. În prima zi a primei luni eram în casă singur… Doi oameni de o mărime imensă, cum nu am mai văzut pe pământ, apar în faţa ochilor. Aveau feţe ca soarele, iar ochii de asemenea erau ca o lumină arzătoare, iar de pe buzele lor ieşea foc hainele lor şi cântecele erau splendide aripile lor erau mai strălucitoare decât aurul, mâinile lor mai albe ca zăpada. Stăteau în picioare la capătul patului meu şi m-au chemat pe nume. M-am trezit din somn şi am văzut limpede cei doi oameni stând în faţa mea. I-am salutat şi am fost cuprins de frică, iar faţa mea era schimbată de groază, iar oamenii aceia mi-au spus: „Curaj, Enoh, nu-ţi fie frică; Dumnezeul cel nesfârşit ne-a trimis la tine şi iată! Vei urca la ceruri împreună cu noi şi le vei spune fiilor tăi şi tuturor celor din casa ta ce vor face fără tine pe pământ în casa ta şi să nu te caute nimeni până când Domnul nu te va readuce la ei”.
Enoh se trezeşte, se ridică din pat şi apoi purcede la a da oamenilor lui instrucţiuni despre ce urmează ei să facă în absenţa lui. El efectuează o călătorie în spaţiul extraterestru. Acolo, Enoh învaţă secretele Universului.
Enoh a învăţat să scrie şi cărţile i-au fost dictate. Acest lucru a fost făcut de un arhanghel numit Pravuil. Pentru a se asigura că lucrurile merg repede şi fără probleme, Pravuil i-a dat lui Enoh „trestia de scris repede”: „Iar Domnul l-a chemat pe unul dintre arhanghelii lui, pe numele lui Pravuil, a cărui cunoaştere era mai iute în înţelepciune decât a celorlalţi arhangheli, care a scris toate faptele. Domnului; iar Domnul i-a spus lui Pravuil: „Adu toate cărţile din cămările mele şi adu o trestie de scris repede şi dă-i-o lui Enoh, şi lasă-l să aleagă şi dă-i din mâna ta cărţile cele mângâietoare…”
Ce este această importantă înţelepciune care trebuia să fie dictată? Enoh spune: „Şi mi s-au spus toate lucrările cerului, pământului şi mării şi toate elementele, cum trec şi unde se duc, şi bubuitul tunetelor, Soarele şi Luna, mişcările şi schimbările stelelor, anotimpurile, anii, zilele şi orele, cum se ridică vântul… Şi timp de 30 de zile şi 30 de nopţi grăit-a, fără să se oprească deloc”.
Dar, dacă a făcut o călătorie spaţială, n-ar fi trebuit Enoh să poarte un costum spaţial? Dar, extratereştrii n-ar fi trebuit să aibă şi ei un costum spaţial, având nevoie de protecţie împotriva bacteriilor şi a viruşilor tereştri Enoh? Ce ne spune Enoh în această privinţă? „Şi Domnul i-a spus lui Mihail: „Mergi şi scoate-l pe Enoh din veşmintele lui pământeşti, unge-l cu pomăda mea cea dulce şi pune-l în veşmintele măreţiei Mele”. Iar Mihail aşa a făcut, cum i-a spus Domnul. M-a uns şi m-a îmbrăcat, iar acea pomadă arăta ca o lumină mare, iar acea pomadă este ca rouă dulce şi miroase ca mirul, strălucind ca razele soarelui şi m-am uitat la mine însumi şi eram şi eu unul dintre cei măreţi ai Lui”.
Aşadar, dacă e să respectăm ipoteza „răpirii extraterestre” a lui Enoh, avem următorul scenariu: doi extratereştri („de fel cum nu am văzut niciodată pe pământ”) l-au cules pe Enoh, l-au dezinfectat, l-au îmbrăcat într-un costum spaţial şi l-au dus pe puntea de comandă a navei-bază, iar Dumnezeu i-a urat bun-venit „cu glasul lui”. Apoi Domnul dă porunci ca Enoh să primească o „trestie de scris repede” şi apoi un subaltern numit Pravuil a primit misiunea de a-i dicta cărţi ştiinţifice, zile de-a rândul.
Referitor la „îngerii căzuţi”, „Cartea lui Enoh” ne explică clar despre ce e vorba: „Şi a venit vremea când copiii oamenilor s-au înmulţit, iar în zilele acelea li s-au născut fete frumoase şi ispititoare. Dar când îngerii, copiii cerului, le-au văzut, au râvnit la ele şi şi-au spus unul altuia: „Haide, să ne alegem neveste dintre copiii oamenilor şi să ne aducă nouă copii.” Iar Semiaza, care era conducătorul lor, a grăit către ei: „Îmi este teamă că voi nu veţi vrea să faceţi aşa şi că eu singur voi fi pedepsit pentru un păcat mare.” Iar ei i-au răspuns cu toţii şi au spus: „Să facem cu toţii un legământ şi să ne legăm prin grele blesteme să nu renunţăm la acest plan, ci să facem fapta.” Apoi au jurat toţi împreună şi s-au legat să o facă prin blesteme, unul pe altul. Iar ei au fost în număr de două sute, cei care au coborât în zilele lui Jared pe vârful Muntelui Hermon” (Capitolul 6, l-6).
Aşadar, un echipaj de 200 de „fii ai cerului” aterizează pe Muntele Hermon, se trezeşte înconjurat de frumoasele fecioare pământene şi decide că îşi doreşte ceea ce este natural. Dar, din cauză că este interzis, ei fac un pact cum că vor participa toţi şi că nu vor perminte ca nimic să stea între ei şi ţintele lor. Enoh ne dă lista cu numele principalilor răzvrătiţi: „Iar acestea sunt numele conducătorilor lor: Semiaza, conducătorul lor, Araklba, Rameel, Kokabel, Tamlel, Ramlel, Danei, Ezeqeel, Baraqijal, Asael, Armaros, Batarel, Ananel, Zaqiel, Samsapeel, Satarel, Turei, Jomjael, Sariel”. (Capitolul 6, versetele 7 şi 8).
Lista lui Enoh nu ne dă doar lista acelor îngeri renegaţi care s-au pogorât pe Muntele Hermon (echipaj extraterestru răzvrătit!?), ci şi câteva dintre meseriilor acestor „paznici ai cerului”, cum sunt ei numiţi într-un pasaj. Jeqon ne este relevat drept un fel de aţâţător-şef, care îşi convinge colegii să aibă relaţii sexuale cu frumoasele fete pământene. Asbeel îl ajută. Gadreel şi Asael par să fie un fel de metalurgi militari, primii care le arată oamenilor cum să topească metalul şi apoi cum să producă pieptare, scuturi şi săbii de bătălie? Baraqijal se dovedeşte a fi astronom. Kokabal era astrolog, Ezeqeel era meteorolog („ştiinţa norilor”), Araqiel – geolog, etc.
Enoh învaţă lucruri pe care noi le-am învăţat abia câteva mii de ani mai târziu, prin cercetări asidue. El scrie despre „calea ascunsă a Lunii” şi despre legile privind tunetul şi fulgerul, pe care cu greu le putem atribui societăţii epocii de piatră. Îngerul Uriel îl învaţă despre „o comoară de lumini şi tunete” (Capitolul 17, 3), care pentru Enoh este foarte greu de înţeles. Într-o staţie spaţială orbitală, astronauţii văd „comoara tunetelor” zilnic: este uriaşul rezervor de sarcini electrice care se acumulează în diversele niveluri încărcate static ale norilor şi coboară apoi pe Pământ ca nişte „coloane de foc ceresc”.
Instruirea lui Enoh include Soarele, Luna, anii bisecţi şi traiectoriile stelelor în raport cu rotaţia Pământului. „Cartea cursului despre luminătorii cerului, relaţiile fiecăruia, în conformitate cu clasele, dominioanele şi sezoanele lor, în conformitate cu numele şi locurile de origine şi în concordanţă cu lunile lor, pe care Uriel, îngerul sfânt, care era cu mine, care este ghidul lor, mi le-a arătat… Şi mai întâi este marele luminător, numit Soarele, iar circumferinţa lui este ca şi circumferinţa cerului, iar el este foarte plin de foc care iluminează şi încălzeşte… Şi Soarele coboară jos din cer şi se întoarce prin nord, pentru ca să ajungă iar la est… Când Soarele răsare în cer, el se ridică prin al patrulea portal treizeci de dimineţi la rând şi coboară cu precizie în al patrulea portal de la vestul cerului. Iar în această perioadă ziua devine mai lungă şi noaptea întunecată mai scurtă”. (Capitolul 72, 1). Oricine vede că Soarele răsare la est şi apune la vest. Dar aceste răsărituri şi apusuri nu au loc în exact aceleaşi locuri de fiecare dată. Punctele în care Soarele răsare şi apune se deplasează zilnic, între nişte limite fixe, care depind doar de punctul de observaţie. În prima zi a primăverii (21 martie) şi în prima zi a toamnei (23 septembrie), Soarele răsare exact la est şi apune exact la vest. În oricare altă zi, răsăritul şi apusul sunt puţin deplasate faţă de aceste puncte. Acestea sunt „portalurile” lui Enoh, cele în care se deplasează Soarele.
De asemenea, Enoh descrie fazele Lunii şi ştie că satelitul Pământului îşi primeşte lumina de la Soare. Asemenea afirmaţii presupun două lucruri: observatorul îşi dă seama nu numai că Pământul este o sferă, dar şi că el urmează o traiectorie eliptică în jurul Soarelui. Cumva, asta nu se prea potriveşte cu ideile oamenilor despre astronomie cu peste 2.000 de ani în urmă, când se presupune că ar fi fost scrisă „Cartea lui Enoh”.
În capitolele 74 şi 75, Enoh ne oferă o descriere a anilor bisecţi: „Iar dacă 5 ani sunt adăugaţi, împreună Soarele mai are un surplus de 30 de zile şi toate zilele adunate la unul dintre cei 5 ani, pe rând sunt împlinite, se adună la 364 de zile… Iar conducătorii… Trebuie de asemenea să ţină cont de cele 4 zile intercalate, fiind inseparabile de domnia lor, după socoteala anului, iar aceştia servesc şi în cele 4 zile care nu sunt socotite în socoteala anului… Pentru semnele şi timpurile şi anii şi zilele pe care mi le-a arătat îngerul Uriel… Şi am văzut care în cer, mergând prin lume, deasupra acelor portaluri în care se rotesc stelele care nu apun niciodată. Iar unul este mai mare decât celelalte, iar el este acela care îşi face drum prin întreaga lume”.
Dacă se ia în considerare ipoteza extraterestră, se pare că unii dintre membrii echipajului s-au răzvrătit împotriva „Celui mai înalt” (comandantul navei stelare), fiind perfect conştienţi că nu există cale de întoarcere. De aceea, au făcut tot ce le stătea în putere ca să supravieţuiască pe Pământ şi i-au învăţat pământenii epocii de piatră să producă arme şi alte obiecte folositoare pe care nu le cunoscuseră înainte.
Ca şi Abraham, Ezekiel, Arjuna şi Enkidu, din alte povestiri, Enoh are şi el parte de o călătorie în spaţiul cosmic. Nu ştie nimic despre materialele folosite pentru construirea unei nave spaţiale. Aşa că pentru el plăcuţele rezistente la căldură care acoperă carcasa sunt nişte cristale strălucitoare, iar sticla blindată şi monitoarele holografice sunt „un tavan ca drumurile stelelor”. Copleşit şi înfricoşat, Enoh este condus la căpitan: „Măreţul stătea pe tron şi veşmântul Lui strălucea mai tare ca soarele şi era mai alb decât orice zăpadă”. Şi ce face această zeitate glorioasă? Îl întâmpină pe Enoh şi îi spune verde-n faţă că „îngerii căzuţi” – răzvrătiţii – nu se pot aştepta la nimic bun din partea Lui: „Du-te, spune-le veghetorilor cerului, care te-au trimis să intervii pentru ei: „Voi ar trebui să interveniţi pentru oameni, iar nu oamenii pentru voi. Din care pricină aţi părăsit cerul înalt, sfânt şi etern şi v-aţi întins cu femei şi v-aţi pângărit pe voi înşivă cu fiicele oamenilor şi v-aţi luat soţii şi aţi făcut precum copiii pământului…?” (Capitolul 15, 1-4).
„Măreţia Sa” ştie şi cum se va ocupa de echipajul răzvrătit şi de progeniturile rezultate: un îngrozitor potop care va acoperi tot Pământul. „Da, va veni o mare distrugere peste întregul pământ şi va fi un potop… Şi va fi o mare pedeapsă peste pământ şi pământul va fi curăţat de toate necurăţeniile”. (Capitolul 106, 13). Acestea fiind spuse, „Măreţia Sa” ia măsuri pentru a se asigura că vor supravieţui câţiva aleşi, astfel încât, pe parcursul a mii de ani, populaţia umană se va reface până la întoarcerea lui.