Taoismul este o religie originara in China, institutionalizata ca atare aproximativ in secolul II i. Hr. Lumina ocupa un loc important in cadrul taoismului. Un anumit exercitiu se incheie cu aprinderea generala a intregii persoane a vizionarului, adus la incandescenta.
Taoistul care mediteaza se straduieste sa coboare in persoana lui lumina solara. Soarele trebuie sa lumineze in forma de halo, sa-i cuprinda intreg corpul si sa coboare pana la picioare. In acest fel, cel care se lasa in mod regulat in voia acestei hrane de lumina, cel care inghite pe gura, dupa ce le-a vizualizat, eflorescentele astrilor, dobandeste o „fata aurie”, „tot corpul lui e luminos si stralucitor” sau „iradiaza o lumina extraordinara”. Vizionarul se confunda astfel cu marii astri, carora le absoarbe energia.
Un alt exercitiu consta in a se hrani cu lumina stelelor din Ursa Mare, a se „culca” in Obrocul Nordului. Prima stea coboara in inima, a doua, in plamani, a treia, in ficat si asa mai departe pana la a saptea, care coboara in ochi. La sfarsitul exercitiului, adeptul taoist se unge pe tot corpul cu pudra de orez si se culca. Dupa sapte ani de practica, trupul lui are stralucirea unui giuvaer, iar din capul lui radiaza o lumina purpurie.
In lucrarea sa despre meditatia taoista, Isabelle Robinet precizeaza ca sfant este cel care stie sa radieze lumina si totodata sa si-o ascunda. „Ascunde-ti lumina”, recomanda Lao Zi. Or, a disparea inseamna a-ti ascunde lumina, a-ti ascunde adevarul, a-ti ascunde transparenta. Totusi, prin exercitiile sale, sfantul a devenit lumina. E auriu, straluceste, poarta o aureola; „isi imprastie lumina la peste zece kilometri, lumineaza prin el insusi o camera cufundata in intuneric”.