Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Iata o intamplare de la inceputul anilor ’90. Dupa terminarea orelor de scoala, sapte copii din localitatea Rockingham (Australia) – toti intre 7 si 10 ani – alergau sa se joace, in ciuda interdictiei parintilor, in jurul unei gropi foarte adanci, acoperita cu apa limpede, de izvor. Intr-o zi, micuta Tina Quigley a fugit pe furis de acasa, ca de obicei, oprindu-se pe malul alunecos al lacului, unde stralucea suprafata apei ca o oglinda. Parea putin mai zvapaiata decat de obicei, iar miscarile ei, in fata prietenilor ei, deveneau din ce in ce mai periculoase. Dintr-o data, Tina isi pierde echilibrul si, cu un strigat inspaimantator, cade in apa. Impietriti de groaza, prietenii o priveau cum se zbate disperata, dar nu puteau face nimic, caci nici unul nu stia sa inoate.
Un baietel a alergat in sat sa ceara ajutor, iar ceilalti s-au apropiat de marginea gropii. Salvatorii au ajuns prea tarziu: chipul Tinei, ca de papusa, se vedea zacand in strafundurile apei ca lacrima, cu ochii mariti de frica si stupoare, parca. De-atunci, in fiecare dimineata, prietenii fetitei aruncau buchetele de flori pe suprafata argintie a apei, urmarindu-le apoi cum se invartesc in cercuri mici si dispar, incetul cu incetul, in genunea baltii.
Exact in a saptea zi de la tragicul eveniment, toti cei sase copii vazura, deodata, aparand, printre floricelele plutitoare, chipul Tinei. S-au uitat o clipa si au luat-o la fuga, inspaimantati, impinsi parca de o forta nevazuta.
La insistentele celei mai bune prietene a Tinei, Marilyn, ei s-au apropiat dupa cateva minute, din nou, de apa. Chipul surazator al fetitei se afla in acelasi loc. Apoi, ei au auzit uluiti, inaltandu-se, usor, glasul Tinei: „Nu va fie teama, sunt eu, prietena voastra. Sunt fericita in lumea asta. Este atata bucurie aici, iar cei pe care i-am intalnit sunt atat de buni si draguti cu mine! Nu fiti tristi!” Dupa numai cinci minute, dintr-o data, vedenia a disparut.
Ascultand intamplarea, parintii copiilor au crezut ca este vorba despre o halucinatie a micutilor, care, toti, povesteau, cu aceleasi amanunte, episodul. A doua zi, insa, in fata privirilor indurerate, si curioase in acelasi timp, ale mamei si tatalui Tinei, a aparut fata vesela a fetitei lor. „Nu mai plangeti”, a rostit ea cu voce calda. „Cerul este adevarata mea casa si acesta-i un loc mult mai placut decat Pamantul. Aici este, intr-adevar, Paradisul!” Cuvintele fetitei au picurat pacea in sufletele bietilor parinti si a daruit tuturor certitudenea ca, totusi… dincolo viata inseamna Lumina.