La începutul secolului al XIX-lea, marele savant și explorator german Alexander von Humboldt descoperea, în cursul expediției sale din America de Sud (1799-1804), la indienii din zonele Rio Negro, Orinoco și Guyana, cilindri mici de jad verde, translucid, foarte dur și sonor. Aceste obiecte, numite „Pietrele Amazoanelor”, aparținuseră unor triburi de femei luptătoare, albe și blonde, care, dotate cu arcuri lungi și cuțite-sabie de aramă sau bronz, băgaseră spaima în războinicii indieni.
Cilindrii erau folosiți ca amulete de triburile amerindiene întâlnite de von Humboldt; li se atribuiau proprietăți curative și constituiau dovada vitejiei celor care le posedau, întrucât femeile luptătoare nu se predau niciodată, trebuind să fie ucise ca să li se ia armele și podoabele. Savantul german a observat că cilindrii aveau o gaură longitudinală și erau acoperiți cu o scriere pictografică gravată pe toată lungimea lor, scriere total necunoscută, ce părea opera unei mari civilizații, de mult apuse și pe care indienii secolului al XIX-lea nu știau s-o descifreze.
În aceeași expediție, von Humboldt descoperea în 1801, în Munții Encaramada, în selva de lângă orașul Caicara și în selva dintre Rio Casiquiare și Rio Orinoco (Venezuela actuală), stânci foarte înalte; numite de triburile locale „tepumerene” („pietrele pictate”), pe vârfurile cărora, în zone aproape inaccesibile sunt reprezentate Soarele, câteva constelații din Calea Lactee, jaguari, caimani, siluete umane în costume stranii, precum și desene indescifrabile, care par a constitui o scriere pictografică.