Studiind lumina din galaxii îndepărtate şi măsurând valoarea efectului Doppler, astronauţii au ajuns la concluzia că unii dintre ei se îndepărtează de noi cu o asemenea viteză uluitoare, încât timpul trece de fapt mult mai lent pentru ei decât pentru noi.
Pe de altă parte, există nişte particule atomice a căror viteză minimă este cea a luminii, putând depăşi această viteză. Ei sunt tahionii – nu pot opera niciodată la fel de încet ca lumina. Întreaga lor existenţă este consumată prin călătoria înapoi în timp.
Teoria relativităţii a lui Einstein susţine că timpul este relativ, că timpul şi spaţiul sunt interdependente, alcătuind un întreg cu patru dimensiuni, şi că prezenţa materiei deformează întregul acesta spaţio-temporal. Ce-ar fi dacă am descoperi o cale de a deforma întregul spaţio-temporal într-o măsură chiar şi mai mare, dezvoltând un fel de câmp în jurul nostru? Am descoperi astfel un drum mult mai scurt către dilatarea timpului?
Să presupunem, pentru o clipă, că am fost capabili, printr-un anumit mod, să utilizăm aceste cunoştinţe pentru a descoperi metoda de a manipula spaţiu – timpul, într-un fel asemănător celui în care manipulăm energia electromagnetică. Ce-ar fi dacă am putea construi o maşină – ca un generator – care să fie capabilă să formeze un câmp în jurul său, iar în interiorul acelui câmp timpul să nu treacă la fel ca în exteriorul său? Într-adevăr, sună a SF…
Bineînţeles, un asemenea câmp ipotetic de dilatare a timpului nu ar exclude efectele electromagnetice. Materia, energia, spaţiul şi timpul sunt conexate în mod inextricabil. Orice câmp capabil să dilate timpul ar putea dezvolta produse derivate şi numeroase alte efecte neobişnuite, poate chiar distorsiuni ale gravitaţiei, suficient de puternice pentru a permite levitaţia.
Ar fi posibil ca fiinţele de la bordul OZN-urilor extraterestre să fi înţeles găurile negre şi tahionii? Au descoperit ele oare metoda de a genera câmpuri care să dilate timpul?