Într-un articol publicat pe site-ul romanialibera.ro, pe 4 octombrie 2012, se spune faptul că un istoric din Botoşani, Gică Manole, pasionat de domnia lui Ştefan cel Mare, a lansat o ipoteză surprinzătoare, şi anume faptul că Ştefan cel Mare ar fi primit titlul de „împărat” de la un sinod pan-ortodox, care l-a considerat pe domnitorul moldovean drept cel mai potrivit urmaş al basileilor bizantini. Istoricul botoşănean a prezentat această ipoteză în presa din Basarabia, acolo unde voievodul moldovean se bucură de un adevărat cult.
Din păcate, istoricul Gică Manole nu prezintă niciun studiu / document care să susţină această afirmaţie. În articol se spun următoarele: „Patriarhul de Constantinopol, Ghenadie Scholarios, numit de Mohamed al II-lea a fost acceptat, însă ierarhii ortodocşi au decis să ofere titlul de ţar, adică de împărat, unui monarh ortodox. Ierarhii Răsăritului s-au întrunit în sinod în anul 1459, adică la un an după căderea Imperiului de Trapezunt, şi i-au oferit titlul de ţar lui Ştefan cel Mare. Gică Manole afirmă că ungerea lui Ştefan cel Mare ca ţar a avut loc în data de 15 august, când creştinii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului (…) Există mai multe cronici, atât greceşti, cât şi slavone ori otomane, care îi recunosc lui Ştefan cel Mare titlul imperial. Iar ca o consecinţă a acestuia, domnitorii moldoveni şi valahi au preluat rolul de protectori ai Ortodoxiei, inclusiv ai mănăstirilor de la Muntele Athos”.
Însă, conform istoricului ieşean Ştefan Gorovei, specialist în Ştefan cel Mare, autor al unor studii speciale despre acest domn, nu există nici cel mai mic indiciu care să conducă la concluzia că la 15 august 1459 cineva – un patriarh sau mai mulţi, întruniţi sau nu în sinod – ar fi oferit domnului Moldovei titlul imperial. El spune că nu există nicio cronică grecească ori otomană care să recunoască acest titlu al lui Ştefan.
Singurul document „suspect” în susţinerea acestei idei este însemnarea dedicatorie a celebrului Tetraevanghel dăruit Mănăstirii Homor în iunie 1473 şi în care se află această formulare: „Blagocistivni i Hristolubivi ţari, Io Stefana Voevoda, gospodar Zemli Moldavlahiiskoi”. Cuvântul „ţar” ar fi putut fi tradus ca „împărat”, dar… Deşi absent din vocabularul de bază al limbii române, existenţa lui datorându-se preluării târzii din limba slavă, cuvântul „ţar” a fost păstrat ca atare în traducerile izvoarelor care-l conţin – însemnarea amintită şi cele câteva menţiuni din aşa-zisul letopiseţ de la Bistriţa (cronica anonimă, letopiseţul de curte al lui Ştefan). Acest termen este folosit astăzi în mod curent pentru a desemna pe suveranii unor state slave din Evul Mediu (ţaratul bulgar, ţaratul sârb) sau din epoca modernă şi contemporană (Rusia), dar este cu totul lipsit de sens a-l păstra ca atare în traducerea unor însemnări slave scrise în Ţările Române: el trebuie înlocuit, peste tot (inclusiv în cazul derivatelor care-i formează familia de cuvinte) prin împărat. De la acest element contemporan porneşte cercetătorul dornic să abordeze tema foarte complicată a moştenirii bizantine sub raportul ideii imperiale.
Totuşi, patronajul asupra Muntelui Athos nu a fost consecinţa oferirii titlului imperial, ci el s-a afirmat şi s-a consolidat treptat, din alte necesităţi şi cu alte ţeluri. La acea vreme Ştefan nu era decât un mărunt principe cvasi-necunoscut, vasal al regelui Cazimir al Poloniei şi tributar sultanului, iar această din urmă calitate o va păstra neatinsă până în primăvara anului 1473. În 1459, Ştefan avea cu totul alte priorităţi în programul său politic: restabilirea echilibrului intern, prin pacificarea marii boierimi şi, mai cu seamă, restabilirea hotarelor ciuntite prin cedarea cetăţilor Chilia şi Hotin.
Totuşi, „ungerea lui Ştefan cel Mare ca ţar” de către patriarhii Orientului la 15 august 1459 este o gogoriţă penibilă sub toate aspectele, capabilă doar să discrediteze ştiinţa istorică românească – conchide istoricul ieşean Ştefan Gorovei.