Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free)
Căpitanului nu-i venea să creadă: nava lui abia se mișca pe suprafața apei, deși motoarele mergeau la turaţie maximă. Timp de câteva minute, s-a simțit ca și cum o forță supranaturală ar fi preluat nava, împiedicând-o să se miște. Când în sfârșit a reușit să se elibereze, el a botezat fenomenul drept „apă moartă”. Experiența înfricoșătoare pe care tocmai am menționat-o nu este ceva dintr-un film SF. A fost povestită în detaliu de exploratorul norvegian Fridtjof Nansen, după ce s-a îmbarcat într-o expediție la Polul Nord în 1893. Intențiile sale au fost să obțină faima mondială pentru doborârea recordului de latitudine nordică. Acum, ceea ce Nansen și echipajul său nu știau era că în mijlocul oceanului vor întâlni o anomalie ciudată.
A durat 11 ani de când Nansen a relatat experiența sa cu apa moartă, pentru ca comunitatea științifică să prezinte o explicație logică a misterului. În 1904, fizicianul și oceanograful suedez Vagn Ekman a efectuat o serie de experimente în laboratorul său pentru a înțelege ciudata anomalie. Ekman a reușit să verifice că valurile formate în apele reci ale Oceanului Arctic sub suprafață au fost închise de curenți de apă sărată și apă dulce. Ambii curenți de apă au densități diferite și, atunci când interacționează cu nava, au generat o rezistență mare. Fluxul de apă dulce provenea din topirea ghețarilor, creând un șoc de densitate capabil să producă valuri de tragere. Ekman și-a dat seama că efectul produs a fost o oscilație a vitezei navei. În schimb, observațiile lui Nansen au descris o reducere a vitezei, menținând-o constantă și anormal de scăzută. Această discrepanță nu a putut fi explicată la momentul respectiv.
Recent, odată cu progresele științei și aplicarea tehnologiei în laboratoare înalt echipate, a fost posibil să înțelegem cum funcționează efectul generat de „apa moartă”. O echipă interdisciplinară de la Centrul Național Francez de Cercetare Științifică și de la Universitatea din Poitiers consideră că pot explica ambele mistere. Experții și matematicienii francezi în mecanica fluidelor au ajuns la concluzia că variațiile de viteză descrise de Ekman se datorează undelor care acționează ca un fel de bandă rulantă ondulată. Acest efect face ca navele să se simtă prinse și să se miște înainte și înapoi. Ele se află la voia unui curent ondulat care provoacă o oscilație temporară a vitezei sale. În cele din urmă, nava reușește să scape și atinge o viteză lentă, dar mult mai constantă, așa cum a descris Nansen. Aşadar, atât exploratorul norvegian, cât și omul de știință suedez au avut dreptate în observațiile lor.
Pe lângă faptul că este observată în apele glaciare, „apa moartă” poate fi găsită și în toate mările și oceanele în care se amestecă apele de diferite densități. La fel, ciocnirea curenților de apă cu temperaturi diferite generează, de asemenea, un efect foarte asemănător. Lacurile reci de munte în timpul verii sunt predispuse să conțină „apă moartă”, ceea ce, la rândul său, poate provoca înecul înotătorilor.