În 1960, cercetătorul Charles Hapgood a studiat Antarctica în sala de bibliografie a Bibliotecii Congresului din Washington DC. Vreme de câteva săptămâni consecutive a lucrat acolo, cufundat în cercetări, înconjurat literalmente de sute de hărţi terestre şi marine. Iată ce a povestit el ulterior:
„Am descoperit multe lucruri fascinante pe care nu mă aşteptam să le găsesc (…) Apoi, într-o zi, am întors o filă şi am rămas ca trăsnit. Când ochii mi–au căzut asupra emisferei sudice de pe o hartă a lumii desenată de Oronteus Finaeus în 1531, am avut convingerea instantanee că găsisem acolo o hartă cu adevărat autentică a Antarcticei reale. Forma generală a continentului era uimitor de asemănătoare cu conturul continentului de pe hărţile noastre moderne. Poziţia Polului Sud, aproape în centrul continentului, părea aproximativ corectă. Lanţurile muntoase din lungul coastelor aminteau de numeroasele lanţuri pe care le descoperisem noi în Antarctica în ultima vreme. Era de asemenea evident că acea hartă nu era o creaţie improvizată a imaginaţiei cuiva. Lanţurile muntoase erau individualizate, unele dintre ele situate în mod clar de-a lungul coastei, altele nu. Din cea mai mare parte a lor se vedeau curgând râuri ce se vărsau în mare, care, în fiecare caz, urmau ceea ce părea a fi cursuri de scurgere foarte fireşti şi foarte convingătoare. Ceea ce sugera, desigur, că era posibil ca respectivele coaste să nu fi fost acoperite de gheţuri atunci când fusese trasată harta originală. Cu toate acestea, interiorul uscatului era cu totul lipsit de râuri şi munţi, sugerând că acolo ar fi putut fi prezentă gheaţa”.
O cercetare mai aprofundată a hărţii lui Oronteus Finaeus de către Hapgood a confirmat faptul că harta fusese copiată şi compilată după alte câteva hărţi-sursă mai vechi, alcătuite conform mai multor reprezentări diferite. Ea indica într-adevăr condiţii neglaciare în regiunile de coastă ale Antarcticii, cu deosebire în zonele Queen Maud Land, Enderby Land, Wilkes Land, Victoria Land şi Marie Byrd Land. Profilul general al terenului precum şi caracteristicile fizice vizibile se potriveau foarte bine cu hărţile de topografie seismică ale suprafeţelor de uscat subglaciare ale Antarcticii.
Hapgood a tras concluzia că harta lui Oronteus Finaeus părea să constituie un document ce dovedea că Antarctica a fost vizitată şi poate locuită de oameni pe vremea când era în mare măsură, dacă nu în întregime neacoperită de gheţuri. Asta înseamnă că sursele erau foarte vechi; harta lui Oronteus Finaeus situează civilizaţia primilor cartografi cu mult timp în urmă, în vremurile contemporane cu sfârşitul ultimei ere glaciare din emisfera nordică.
Hapgood a emis ipoteza potrivit căreia Antarctica trebuie să fi fost cartografiată de către o civilizaţie necunoscută, în timpul îndelungatei perioade lipsite de gheţuri care s-a sfârşit în jurul anului 4.000 î.Hr. Folosind metoda de determinare a vechimii cu ajutorul ionilor, cercetătorii de la Institutul Carnegie din Washington DC au putut stabili fără dubiu că fluvii mari, care vărsau în mare sedimente cu granulaţie fină şi diversă, au curs într-adevăr în Antarctica până acum aproximativ 6.000 de ani, aşa cum arăta harta lui Oronteus Finaeus.