Cercetătorii cred că există oceane de apă lichidă sub suprafața unora dintre lunile lui Uranus, a șaptea planetă de la Soare, și că în ele pot exista forme de viață extraterestră. În ultimii doi ani, oamenii de știință au cerut NASA și altor agenții spațiale să trimită o misiune de cercetare pe sateliţii lui Uranus. Autorii unui nou articol publicat în revista „Astrobiology” susțin că unele dintre lunile lui Uranus pot adăposti și oceane și ar putea fi locuibile. Se știe deja că unii sateliţi ai lui Jupiter și Saturn conțin oceane de apă lichidă în care ar putea exista viață extraterestră.
Cercetătorii cred că formele de viață extraterestre ar putea folosi reacții metabolice chimice pentru supraviețuire, similare cu cele utilizate de anumite organisme găsite pe fundul oceanelor Pământului. De aceea, ar fi ideală trimiterea unei nave spațiale pe lunile lui Uranus, pentru a determina dacă acestea sunt locuite de fiinţe vii.
Oamenii de știință au găsit semne clare de oceane subterane de apă lichidă pe unele dintre lunile lui Uranus, având o compoziție chimică care ar putea sprijini dezvoltarea vieții. Trimiterea unei nave spațiale acolo ar putea ajuta la stabilirea dacă aceste lumi sunt locuibile și ar dezvălui mecanismele care stau la baza evoluției lor. În special, este esențial să se investigheze ce procese ajută la menținerea căldurii în lunile lui Uranus, care sunt îndepărtate de Soare.
Cercetătorii au reanalizat datele culese de sonda spațială Voyager 2, care a zburat pe lângă Uranus în 1986. În acel moment, au fost strânse date despre cei 5 sateliţi mai mari ale lui Uranus: Ariel, Umbriel, Titania, Oberon și Miranda. Datele au fost combinate cu simulări pe computer, care au luat în considerare dimensiunea și densitatea lunilor, sugerând că Ariel, Umbriel, Titania și Oberon ar putea conține oceane interne de apă lichidă situate între miezurile lor și suprafețele înghețate.
Datorită distanței lor față de Soare, apa lichidă din sateliţi nu poate rămâne în această stare mult timp. Cu toate acestea, oamenii de știință cred că căldura internă generată de degradarea elementelor radioactive, în special potasiul, uraniul și toriu, ajută la menținerea acestor oceane în formă lichidă.
Dovezile indică faptul că Miranda și Ariel au experimentat o activitate geologică intensă, în urmă cu 100 de milioane ani (până la 1 miliard de ani). Acest lucru, împreună cu influența gravitațională a lui Uranus, ar fi putut determina încălzirea internă a sateliților. Din păcate, același nivel de încălzire care menține lunile lui Jupiter și Saturn calde nu este posibil pentru sateliţii lui Uranus, deoarece această planetă exercită o atracție gravitațională mai slabă, ca urmare a masei sale mai mici. Cu toate acestea, oamenii de știință cred că există suficientă căldură în interiorul lunilor, cel puțin din activitatea geologică și dezintegrarea radioactivă.
Potrivit autorilor articolului, o viitoare misiune pe lunile lui Uranus ar putea studia condițiile lor termice interne, care joacă un rol crucial în potențialul vieții așa cum o cunoaștem. Pe Pământ, organismele unicelulare pot prospera la temperaturi de până la -20 de grade Celsius. Sub acest prag, procesele metabolice necesare vieții pentru a extrage energie din mediu devin din ce în ce mai complexe.
Cei 5 sateliţi mari ai lui Uranus au temperaturi cuprinse între -213 grade Celsius și -193 grade Celsius, ceea ce indică faptul că temperaturile interioare ar trebui să fie semnificativ mai ridicate pentru ca aceste lumi să fie locuibile. De asemenea, trebuie determinată salinitatea oceanelor subterane. Dacă acestea sunt prea sărate, viața extraterestră ar putea să nu poată supraviețui.
Deoarece viața potențială de pe lunile lui Uranus nu are acces la energia solară, ar necesita o sursă constantă de energie chimică. Organismele de pe fundul oceanului Pământului utilizează o formă de chimiosinteză, în care valorifică energia din reacțiile chimice anorganice pentru a produce hrană. Un proces similar poate fi esențial pentru viața din sateliţii lui Uranus. Şi, nu în ultimul rând, trebuie văzut dacă nu cumva oceanele subterane conțin elementele de bază ale vieții, inclusiv elemente precum carbonul, hidrogenul, azotul, oxigenul, fosforul și sulful.
Sursa: articolul ştiinţific „The Astrobiological Potential of the Uranian Moon System” / liebertpub.com