Conform cercetătorilor, omul de Neanderthal a fost o specie dispărută de oameni arhaici, care a locuit în Eurasia acum aproximativ 430.000 de ani până acum aproximativ 40.000 de ani. Dar totuşi, se pare că ei nu au dispărut de tot până în apropierea zilelor noastre.
Astfel, neanderthalieni au fost semnalați de circa un secol şi jumătate în Munții Caucaz, la gra­nița comună a Georgiei, Daghestanului și Azerbaidjanului. Numiți de localnici „Kaptaru”, ei au corpul acoperit de păr des, negru sau cafeniu, nu pot vorbi, trăiesc în păduri și sunt puţini sociabili. După cum afirma dr.Marie-Jeanne Kauffman, care a studiat încă din 1963 pro­blema existenței grupurilor caucaziene de hominizi pri­mitivi, Kaptarii au încercat chiar să comunice prin semne cu localnicii.
Aceștia nu sunt însă prea încântați de vecinătatea lor, din cauza pagubelor pe care oamenii sălbatici le aduc culturilor de porumb și turmelor de oi. În cursul unei comunicări științifice susținute în fața membrilor Societății Sovietice de Geografie, dr. Kauffman a citat declarațiile a 30 de persoane care au văzut o fetiță Kaptar mușcând vârfurile dulci ale știuleților dintr-un lan situat la marginea pădurii. Nu o dată paznicii câmpurilor au asmuțit câinii asupra ciudatelor creaturi care, mânate de foame, încercau să fure porumb sau mazăre.
Însă, se pare că femeile Kaptar ar fi născut chiar copii în urma contactelor intime cu oamenii, de unde rezultă faptul că diferențele genetice dintre cele două specii sunt minore, căci în caz contrar cuplurile de acest gen ar rămâne sterile. Astfel, cercetătorul Boris Porșnev a descoperit într-un sat din munții Zadan câțiva țărani bătrâni care i-au povestit că un consătean de-al lor prinsese o tânără Kaptar ce îi jefuia cu regularitate cursele de iepuri și o adusese acasă la el, închizând-o într-o magazie de piatră. Acolo, femeia sălbatică își săpase o groapă în pământul ce ținea loc de podele și se refugia în ea ori de câte ori intra stăpânul să-i aducă de mâncare.
Țăranul a botezat-o Zanau și, după un timp, văzând că biata creatură se zgribulea iarna în groapă, gata să înghețe în timpul somnului, i s-a făcut milă și a luat-o în casă, instalând-o într-o cușcă mare de lemn. Zana era scundă, însă puternică și avea pielea de culoare gri închis, acoperită – exceptînd chipul, abdomenul, fesele și pieptul – cu păr roșcat, des ca o blană, crescut în șuvițe lungi pe cap. Fruntea se teșea spre ar­cadele proeminente, ochii erau adânciți în orbite, nasul turtit și lat la bază, iar prognatismul părții inferioare a feței aducea aminte de antropoide.
Având gâtul scurt și maxilarul inferior mult împins în afară, Zana nu putea articula cuvinte, dar se înțelegea prin semne cu cel care o capturase. După câțiva ani, țăranul a eliberat-o și femeia Kaptar, privită la început ca o bizarerie a stăpânului casei, un fel de animal domestic, a ajuns treptat să ia conducerea gospodăriei. Zana a născut trei copii, care au rămas în sat, fiind considerați oameni. Erau deosebit de puternici, aveau pielea cafenie, arcade proeminente, dar, spre deosebire de mama lor, vorbeau și pierduseră o parte din „blana” care acoperea corpul acesteia, ceea ce înseamnă că, probabil, codul genetic neanderthalian a fost mai slab decît cel al speciei Homo sapiens.
Femeia Kaptar a murit în 1880 și bătrânii satului își mai amintesc și astăzi înmormîntarea ei, la care autoritațile ecleziastice n-au vrut să dea autorizație de înhu­mare a unui animal în cimitir, punându-i pe cercetă­torii secolului al XX-lea în imposibilitatea de a localiza scheletul. În schimb, a putut fi găsit craniul fiului ei cel mic, Kvit, care a murit la vârsta de 70 de ani. Studiindu-l, antropologii sovietici au confirmat autenticitatea legen­dei, căci conformația oaselor parietal și occipital, precum și a arcurilor supraciliare și foselor nazale prezentau ca­ractere arhaice preumane.