Geniul romanului fantastic şi SF, scriitorul francez Jules Verne, scrie câteva opere literare ale căror acţiune se desfăşoară, parţial său integral, pe meleagurile noastre. Dintre acestea amintim: „Pilotul de pe Dunăre”, „Încăpăţânatul Keraban”, „Mathias Sandorf”, „Castelul din Carpaţi”, „Claudius Bombarnac” (al cărui adevărat erou este un român). Interesant că toate aceste romane au fost scrise în deceniul 1880-1890, deceniul „românesc” al lui Jules Verne.
Să ne reamintim subiectul romanului „Castelul din Carpaţi” – unul dintre cele mai cunoscute romane a lui Jules Verne. În preajma satului Werst, nu departe de pasul Vulcan, se înalţă, pe podişul Orgall, un castel aparţinând „din vremi imemoriale” seniorilor de Gortz. Ultimul reprezentant al acestei familii româneşti, baronul Rodolphe, a dispărut, după ce participase la o răscoală împotriva asupririi maghiare. Odată cu moartea bătrânilor slujitori, castelul nu mai e populat decât de fantomele închipuite de săteni. Şi totuşi, ciobanul Frik zăreşte o şuviţă de fum urcând din donjon, graţie lunetei unui vânzător ambulant.
Vestea îi îngrijorează pe cei din Werst. Pădurarul Nic Deck, logodnicul Miriotei, fata lui Koltz, hotărăşte să lămurească misterul şi porneşte spre castel, cu toate că, în sala hanului din sat, o voce venită nu se ştie de unde îi ceruse să nu o facă. Îl însoţeşte, silit de o fanfaronadă pe care o regretă zadarnic, „doctorul” Patak. Amândoi sunt martorii unor stranii fenomene luminoase şi sonore, suferind apoi accidente inexplicabile, care-l afectează grav pe Nic, întărind credinţa generală în prezenţa unor duhuri malefice între zidurile castelului.
În această atmosferă tensionată, la Werst sosesc contele Franz de Telek din Craiova şi slujitorul său, Rotzko, aflaţi într-o călătorie prin Transilvania. Aflând că ultimul stăpân al castelului a fost Rodolphe de Gortz, Franz îşi aminteşte cum l-a întâlnit pe baron la Neapole, unde asistau amândoi la spectacolele în care apărea celebra primadonă Stilla. Dacă Franz o admira atunci întâia oară, Rodolphe o urmărea de 6 ani, tăcut şi stăruitor, fără a fi încercat s-o cunoască. Pentru a se elibera de această prezenţă obsedantă, Stilla sfârşise prin a hotărî să renunţe la carieră. Şi cum tânărul conte o ceruse în căsătorie, ea acceptase.
Rodolphe asistase la ultimele reprezentaţii împreună cu nedespărţitul său însoţitor, Orfanik, care pretindea a fi un savant nerecunoscut. În seara celei din urmă apariţii pe scenă, Stilla văzuse deodată chipul înfricoşător de palid al baronului, ochii lui „de flacără”; avusese un şoc puternic şi murise. Viaţa lui Franz fusese şi ea în mare primejdie, dar tinereţea, priceperea medicilor şi îngrijirile lui Rotzko îl salvaseră.
Întrebându-se dacă Rodolphe nu s-a întors la castel, dacă fenomenele luminoase şi sonore nu se datorează lui Orfanik, nobilul craiovean decide să întreprindă cercetări la faţa locului, mai ales că, în sala hanului, i se păruse că aude vocea Stillei. Ajungând pe podişul Orgall, silueta cântăreţei îi apare pe unul dintre bastioane, în veşmântul purtat pe scenă în seara de adio. Convins că trăieşte şi că este sechestrată de Rodolphe, Franz îi trimite pe Rotzko după ajutoare şi pătrunde în incintă pe podul mobil, care se ridică în urma lui. Rătăcind prin galeriile interioare, prizonier un timp într-o criptă, el reuşeşte să evadeze şi surprinde o discuţie între Rodolphe şi Orfanik din care reiese că, întrucât castelul va fi atacat de poliţiştii aduşi de Rotzko, cei doi îl vor arunca în aer.
La porunca baronului, Orfanik pleacă la Bistriţa. Iar Franz, pătrunzând într-o încăpere din vârful donjonului, o vede pe Stilla în acelaşi veşmânt şi ascultă aria pe care o cânta înaintea şocului fatal. Se repede spre ea, dar Rodolphe o loveşte cu un cuţit şi… cântăreaţa dispare, într-o cascadă de cioburi de sticlă. Franz îşi pierde cunoştinţa, baronul iese din donjon cu o cutie sub braţ şi vrea să fugă printr-un tunel neştiut. Un glonţ tras de Rotzko, aflat dincolo de ziduri, sfărâmă cutia. Rodolphe aruncă în aer castelul, pierind sub dărâmături. Franz e găsit sub o boltă de piatră care-l apărase, dar nu mai recunoaşte pe nimeni şi repetă ultimele cuvinte ale cântecului Stillei. În final, ca într-unul dintre romanele gotice cu care seamănă şi în această privinţă, Castelul din Carpaţi îşi dezvăluie toate misterele.
Dar, care era „castelul din Carpaţi”? Prima încercare de a identifica modelul „castelului din Carpaţi” este aceea a lui Sebastian Stânca. În „Monografia istorică a Văii Jiului”, (1933), el scria: „A văzut resturile cetăţii (Cetatea Bolii) geograful francez Elisee Reclus, care a călătorit în Valea Jiului între anii 1851 – 1854, făcând o descriere amănunţită atât a ţinutului, cât şi a stâncii cu rămăşiţele cetăţii, în lucrarea sa monumentală „Nouvelle geographie universelle”. Bazat pe această informaţie şi-a brodit apoi Jules Verne romanul „Castelul din Carpaţi”, localizat în Valea Jiului.” Dar, călătoria lui Reclus în Valea Jiului a avut loc în 1873, cetatea pomenită (nu descrisă amănunţit) este Cetatea Colţ şi nu Bolii, iar lucrarea în cauză se numea „Voyage aux regions minieres de la Transylvanie occidentale”, şi nu „Nouvelle Geographie universelle”.
În 1970, Simion Săveanu publica articolul „Pe urmele lui Jules Verne… în Ţara Haţegului”, subliniind, „coincidenţa frapantă dintre locul unde este construită cetatea Colţ, modul ei de construcţie şi descrierea amănunţită a castelului din Carpaţi, descriere care ne duce spre culmea împădurită ce străjuieşte drumul spre Vulcan, Lonea, Petroşani… Asemănarea dintre cele două castele indică aproape cu siguranţă faptul că Jules Verne şi-a plasat acţiunea celebrului său roman în cetatea Colţ!”