Într-un articol de pe site-ul “Ateistul American” se afirmă că “Incredibil în ceea ce priveşte Biblia nu este autorul său divin; ci faptul că cineva ar putea să creadă că acest amestec de nonsensuri contradictorii a fost scris de un Dumnezeu atotştiutor”. O astfel de afirmaţie este de obicei urmată de o listă de “contradicţii” biblice.
În orice caz, aceste pretenţii de contradicţii comit câteva erori simple. De exemplu, cei care aduc astfel de critici nu reuşesc să citească diversele cărţi ale Bibliei în cadrul genului în care au fost scrise. Biblia este, până la urmă, o colecţie de câteva genuri de scriere… istorie, teologie, poezie, material apocaliptic etc. Dacă încercăm să citim aceste cărţi în acelaşi mod rigid în care citim un ziar modern, vom ajunge la confuzii îngrozitoare. Iar lista “contradicţiilor” biblice confirmă acest lucru.
Să luăm, de exemplu, primul punct de pe lista site-ului Ateistul American: “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti” (Exodul 20:8) comparat cu “Unul socoteşte o zi mai presus decât alta: pentru altul, toate zilele sunt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui” (Romani 14:5). Iată! urlă ateul, o contradicţie clară. Însă ceea ce criticul omite să mai menţioneze este ceva cunoscut de orice creştin: când Hristos a introdus Noul Legământ, cerinţele de ceremonial ale Vechiului Legământ au fost îndeplinite (încetând să mai existe). Astfel este absolut normal ca regulile de ceremonial din Vechiul Testament să nu mai fie valabile pentru oamenii Noului Legământ. Dacă acel critic ar fi înţeles acest simplu principiu de bază al creştinismului, nu ar fi comis o greşeală atât de banală.
Următorul punct de pe lista Ateistul American are un defect similar: “…pământul rămâne veşnic în picioare” (Eclesiastul 1:4) comparat cu “…cerurile vor fi distruse în foc, iar elementele, arzând, se vor mistui” (2 Petru 3:12). Astfel, Vechiul Testament afirmă că pământul va fi veşnic, în timp ce Noul Testament spune că în final va fi distrus. Cum armonizăm aceste afirmaţii? De fapt, este destul de uşor şi din nou soluţia vine din înţelegerea genului în care au fost scrise cele două cărţi. Eclesiastul, de exemplu, pune în contrast opinii laice şi religioase – o mare parte din carte fiind scrisă dintr-un punct de vedere laic. De aceea vom găsi aici rânduri cum ar fi “Ospeţele se fac pentru petreceri, vinul înveseleşte viaţa, iar argintul le dă pe toate” (Eclesiastul 10:19). Totuşi, la finalul cărţii, autorul îşi modifică stilul, renunţând la toată “înţelepciunea” pe care ne-o oferise până în acel punct şi spunându-ne “Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile lui; aceasta este datoria fiecărui om” (12:13).
Dacă cititorul se opreşte înainte de final, confuzia sa va fi aceeaşi cu cea a criticului de pe site-ul Ateistul American. Totuşi, din moment ce ideea care a dat naştere noţiunii de pământ etern este respinsă în ultimele rânduri ale cărţii, în mod evident, nu există nicio contradicţie cu ce s-a afirmat mai târziu în Noul Testament. (Iar acesta este numai un mod de a riposta în faţa presupusei discrepanţe.)
Celelalte “contradicţii” dintre Vechiul şi Noul Testament pot fi soluţionate în mod similar. Aproape la fiecare punct, criticii care le folosesc creează confuzii în text, ignoră genul acestuia şi refuză să lase loc pentru o interpretare rezonabilă.