Mai ţineţi minte desenul animat „Cartea junglei”, în care se vorbeşte despre aventurile unui „pui de om” abandonat, Mowgli, crescut de lupi în jungla indiană? Ei bine, se pare că a existat o poveste adevărată a unui asemenea „pui de om”.
În februarie 1867, un grup de vânători își croia drum prin jungla deasă din Bulandshahr, Uttar Pradesh, India, când a observat o haită de lupi care intra într-o peșteră. Ştiind că regiunea fusese cuprinsă de atacuri de lup în acea vreme, vânătorii au văzut acest lucru ca pe o șansă de exterminare a acestor creaturi. Ei şi-au făcut un plan, în care au dat foc la gura de intrare în peşteră. În scurt timp, lupii au ieșit afară, fiind ochiţi unul după altul de către oamenii înarmați.
După ce au ucis toate animalele, vânătorii au auzit un ţipăt / plâns în întunericul peşterii; şi, când s-au dus să verifice despre ce era vorba, și-au dat seama că acesta nu era vreun pui de lup, ci un tânăr băiat uman, nu mai mare de 6 ani, care alerga în patru labe și mârâia într-o manieră bestială la vânători. Așa începe povestea ciudată a lui Dina Sanichar, „Băiatul-lup”.
La început, băiatul nu a putut fi abordat, fiind la fel de sălbatic ca lupii care fuseseră uciși. Dina mușca pe oricine se apropia de el. Totuşi, după ce a reuşit să fie prins, a fost dus la orfelinatul misiunii Sikandra, din orașul Agra, unde a fost numit Dina Sanichar.
L-au pus într-o cameră, dar el s-a dovedit a fi departe de un băiat obișnuit. Nu numai că umbla pe patru labe oriunde mergea, dar părea incapabil să vorbească sau chiar să înțeleagă limbajul uman, răspunzând tuturor eforturilor de a comunica doar cu mârâituri, urlete sau scâncete. S-a dedus rapid că acest tânăr băiat trebuie să fi fost lăsat în pădure, şi își făcuse o nouă familie cu lupii.
Băiatul a refuzat la început să fie îmbrăcat în haine, smulgându-le de pe corp de fiecare dată când erau puse pe el. De asemenea, nu mânca altceva decât carne crudă, refuzând toate celelalte alimente oferite lui, își ascutea dinții rozând oase și nu dădea absolut niciun semn al unei expresii emoționale normale a omului – cum ar fi zâmbetul sau râsul.
Misionarii nu au putut să-l învețe pe Sanichar să vorbească, el fiind incapabil să înțeleagă chiar și cele mai simple cuvinte, deși a dat anumite semne de inteligență, începând să bea dintr-o ceașcă.
Deși a devenit mai puțin agresiv și mai docil de-a lungul timpului, Sanichar nu și-a arătat nicio dorință de a forma vreo legătură cu vreun misionar. Singura dată când a arătat vreodată o legătură cu o altă ființă umană a fost atunci când un alt copil sălbatic, ca şi el, a fost adus în orfelinat. Acești doi copii sălbatici au format o prietenie rapidă. Când tovarășul său a murit tragic din motive necunoscute, Sanichar şi-a petrecut zile lungi urlând de tristețe, prima dată când arătase alte emoții în afară de furie și frică.
Misionarii au continuat să încerce să-l învețe pe acest băiat cum să fie om, dar progresul a fost lent până la inexistent. În cele din urmă, l-au învățat comportamentul uman, într-o oarecare măsură, ca de exemplu cum să mănânce dintr-o farfurie, cum să poarte haine și să meargă în poziție verticală.
În cei aproape 20 de ani pe care i-a petrecut la orfelinat printre oameni, Sanichar a consumat aproape tot timpul carne crudă, deși, uneori, accepta şi carne gătită. El nu a putut niciodată să vorbească, să citească sau să scrie, deși a arătat că înțelegea rudimentar unele cuvinte și fraze simple. Destul de ciudat, un obicei uman pe care l-a luat cu multă dragoste a fost fumatul, iar Sanichar a devenit un fumător înrăit, lucru care i-a favorizat moartea timpurie – de tuberculoză, în 1895.
Este uimitor cum vasta prăpastie dintre lumea animală pe care o părăsise și lumea umană nu a putut niciodată să fie deplin traversată de el, băiatul fiind incapabil să se adapteze la viaţa oamenilor.
Cele câteva imagini ale lui Sanichar dezvăluie o figură cu ochi sălbatici, cu corp contorsionat, cu o vedere plină de frică. Ce ne spun acești oameni misterioși precum Sanichar despre condiția umană? Suntem făcuți oameni de împrejurimile, cultura și limba noastră? Suntem civilizați și îmblânziți de societate, dar adăpostim în noi o latură mai animalică, care se ascunde în noi?