Predica la Sfantul Andrei Criteanul

PREDICĂ LA SFANTUL ANDREI CRITEANUL
Iubiți frați și surori întru Domnul,
Prin purtarea de grijă a bunului Dumnezeu, am ajuns în această călduroasă zi de iulie, când facem pomenirea Sfântului Andrei Criteanul, cel care este considerat de unii comentatori patristici „ctitorul canonului bisericesc“. El este autorul a numeroase cuvântări, idiomele, stihiri, irmoase şi canoane. Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanu este cel mai reprezentativ. El este scris la maturitate când, privind în urmă, crede de cuviinţă să-şi aducă în faţa lui Dumnezeu tot ceea ce nu va fi fost după voia Lui, spre curăţire prin pocăinţă. Textul canonului are 250 de strofe şi se află în cadrul utreniei de joi, săptămâna a cincea a Postului Mare.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. O dată cu stihurile, cel care se pocăieşte trece de la plânsul amar pentru mulţimea păcatelor la alinul pe care-l aduce acesta conştiinţei rănite de vină, apoi spre nădejdea mântuirii care, tot crescând, odrăsleşte curaj şi nădejde în inima zdrobită şi atinge floarea dragostei înflăcărate pentru Dumnezeu, singura care aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări. Singura care ajunge la Dumnezeu.
Canonul este alcătuit din nouă cântări, care încep cu câteva stihiri prezintând diferitele teme ale acestora şi care dovedesc o similitudine cu odele biblice, şi sfârşesc cu alte două stihiri de mare importanţă dogmatică: una închinată Sfintei Treimi, iar cealaltă Prea Curatei Născătoare de Dumnezeu.
Plin de lirism şi elemente poetice, Canonul cel Mare se prezintă nu numai ca un „monument“ de pocăinţă, dar şi de artă poetică. Descrierile vii, comparaţiile grăitoare, mulţimea epitetelor, ca şi inspiratele metafore, dau acestuia o frumuseţe şi un har deosebit. Valoarea lui sub aspect mistic şi poetic este inestimabilă, fapt ce îi conferă un loc de frunte în cadrul poeziei bisericeşti şi un rol inconfundabil în mântuirea noastră a tuturor.
Minunat întrepătrunsă cu textul, melodia Canonului cel Mare, glasul al II-lea, prin alternanţa notelor înalte cu cele joase, prin urcuşurile şi coborâşurile pe care trebuie să le execute psaltul, vădeşte o anume simetrie şi deosebita măiestrie a melodului.
Vocativele sunt transpuse în ascendentul melodic (suflete), iar impeativele urcă pe tonurile cele mai înalte (scoală!). Iminenţa sfârşitului este sugertă de şirul notelor aliniate într-un crescendo lin (sfârşi-i-i-i-tul), iar ideea de tulburare este admirabil îmbăcată în specificităţile psalmodierii. Marele merit al liniei melodice este acela de a ajuta textul să depăşească ritmul trohaic, care l-ar încorseta; ideea se transmite astfel cu mai multă acuitate în unitatea cuvânt-sunet.
Modelul de pocăinţă pe care ni-l propune Sf. Andrei Criteanul este unul matur. Nu un bocet deznădăjduit, nu o jelanie fără soluţii, ci o tânguire plină de nădejde a sufletului, este smerirea înălţătoare, este „coborârea în sus“, este pogorârea împreună cu Dumnezeu întru adâncul iadului propriu, pentru a atinge apoi talpa nemarginii iubirii lui Dumnezeu.
Această capodoperă este atât de valoroasă mai ales pentru că fiecare dintre noi ne regăsim în stările descrise. Fiecăruia ne vindecă o rană, fiecăruia ne ridică un steag, tuturor ne făgăşuie drum spre piscurile umilinţei de sine.
Cel care călătoreşte împreună cu autorul până în străfundurile propriei cunoaşteri de sine Îl va recunoaşte pe Domnul împreună călător şi împreună lucrător la mântuirea sa.
 
Dreptmăritori creștini,
Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) s-a născut la Damasc, într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Apoi a studiat Sfânta Scriptură și Teologia, devenind arhiepiscop de Creta. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.
Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.
Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu. Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740). Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete. Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul. Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze. Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.
Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria. Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine. Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”. La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte, cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr, Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.
Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie. Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim. Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră. El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial: „Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”. Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor; fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.
A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic? Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685. Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, să-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul. Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești. Aici, la Constantinopol, se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și orfanilor. Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin. Nu știm când și unde a fost hirotonit preot. Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi denumirea de „Cretanul” sau „Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.
Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712. Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin. Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei). „Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”. Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei , din episcopii prezenți, n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.
Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor. Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”. Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.
După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton. Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins. Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740. La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.
Opera lui e alcătuită din proză și versuri. În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice. Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie). A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la duminica Mironosițelor, la nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul. A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.
Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.
 
Iubiți credincioși,
În viaţa Bisericii, postirea, alături de rugăciune, reprezintă respiraţia sa duhovnicească, este eliberarea de sub robia noastră faţă de păcat, din temniţa unei realităţi greşit şi limitat înţelese. Valoarea postului este, în esenţă, dată de împărtăşirea plenară a luminii dumnezeişti din noaptea Învierii. Legătura organică dintre post și Înviere nu poate fi nici depășită, nici ignorată, nici minimalizată, pentru că ea constituie în esenţă măsura (canonul) eforturilor noastre, criteriul după care ne raportăm la Biserică şi la întreaga creaţie.
Pe lângă interiorizarea firească, starea de post este marcată în viaţa liturgică a Bisericii de rânduieli speciale care ating maxima profunzime duhovnicească în capodopere imnografice precum Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.
Alcătuit cu multă măiestrie, canonul pătrunde în cele mai adânci temniţe ale patimilor, pentru a slobozi de acolo sufletul rănit de păcat. Omul care ajunge să conştientizeze greutatea fărădelegilor sale, care gustă până la capăt amărăciunea înstrăinării de Părintele său, din cauza poftelor vătămătoare, „îşi vine acum în fire” şi, negăsind altă mângâiere, se întristează şi plânge cu amar: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum?”
Plânsul este expresia părerii de rău pentru păcatele săvârşite, cu acesta autorul alinându-şi conştiinţa pătată de păcat. Cu acesta îşi domoleşte ura pentru trecutul său pătimaş: „Îndepărtează-te de acum de nebunia cea mai dinainte şi adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăinţă”. Rodul acestui plâns este atât de apreciat, încât autorul îşi începe canonul chiar cu el. Treptat, lacrimile fac să încolţească în sufletul păcătosului nădejdea mântuirii care, pe măsură ce creşte şi odrăsleşte, dă acestuia curaj şi speranţă. Numai floarea dragosteai înflăcărate pentru Dumnezeu însă, aduce adevărata mireasmă a deplinei îndreptări şi iertări, iertare încununată la final cu rodul minunat al mântuirii.
Aluziile la viața personală trebuie interpretate ca expresii ale smereniei autorului, practică obişnuită de altfel în întreaga literatură duhovnicească. Utilizarea acestui motiv personal trimite însă către adevăratul subiect al Canonului: pocăinţa. În ajutor este chemată întreaga creaţie, pentru că ea se face deopotrivă părtaşă căderii şi neascultării, dar şi smereniei tămăduitoare şi dorinţei sufletului de a se întoarce, precum fiul risipitor, către părintele său prea-iubit. „Ia aminte, cerule, şi voi grăi; pământule, primeşte în urechi glasul celui ce se pocăieşte lui Dumnezeu.” Apelul la creaţie are menierea de a situa iconomia mântuirii în cadrul istoriei şi a timpului. Astfel, mântuirea capătă nu doar dimensiuni cosmice, ci mai ales ecleziale, pentru că lumea întreagă este în esenţă Biserică a lui Dumnezeu şi spaţiu al mântuirii.
Înțelegând această profundă gândire teologică a marelui Ierarh Cretan și cunoscându-I viața trăită în spiritual Bisericii putem să spunem și noi: ,,Acesta este Dumnezeul meu și-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și-L voi înălța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit în veci. Amin!
 
Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord-Năvodari

Aboneaza-te la newsletter

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Partners: FYTube , Filme Seriale Online , masini in rate