Un punct de divergenta intre catolici si ortodocsi este problema purgatoriului. Precum se stie, catolicii cred in purgatoriu, pe cand ortodoxii nu. Insa este o falsa problema. Credinta, in practica, este comuna celor doua Biserici; divergenta sta numai in teorie, in cuvinte. Ba, am putea spune ca, practic, cultul mortilor este mai dezvoltat in Biserica Rasariteana decat in cea Apuseana.
Pentru a se prezenta in fata lui Dumnezeu dupa moarte, sufletul omului trebuie sa fie cu desavarsire curat. De aceea sufletele celor care mor cu pacate usoare sau nu au ispasit suficient pe pamant pentru pacatele mari care au fost iertate, se curata in ceea ce catolicii numesc purgatoriu pentru a putea intra in paradis. Cuvantul latin purgatorium vine de la purgare care inseamna a curati.
Practica de a veni in ajutorul raposatilor prin rugaciuni, pomeni, posturi si mai ales prin oferirea sfintei Liturghii, a existat de la inceput in Biserica, atat in Occident, cat si in Orient. Unul din sfintii Parinti ai Rasaritului, sfantul Ciril din Ierusalim, scrie: „Noi ne rugam pentru toti cei care au adormit inaintea noastra, avand convingerea ca acest lucru va aduce cel mai mare folos sufletelor in favoarea carora este oferita rugaciunea in timp ce este de fata Victima sfanta si vrednica de cutremurare” (Ciril de Ierusalim, Cateheza mistagogica, V).
Desi Bisericile Orientale, in practica, au un cult al mortilor mai dezvoltat decat occidentalii, ele nu au o teologie suficient de dezvoltata in aceasta privinta, invatatura cu privire la purgatoriu ramanand, in continuare, imprecisa. Teologia cu privire la purgatoriu s-a dezvoltat in Occident dupa ruptura din 1054. Ceea ce ii supara pe orientali, nueste atat adevarul de credinta care este comun celor doua Biserici, ci formularea teologica, definirea lui la diferite concilii ecumenice ulterioare si mai ales introducerea cuvantului purgatoriu care, fiind introdus in Occident, devine, suspect de erezie.
A fost credinta comuna atat a Bisericii Rasaritului, cat si a Apusului ca iadul este vesnic si cei care mor cu pacate grele nu mai ies niciodata de acolo. E cuvantul lui Isus: „Plecati de la mine blestematilor in focul cel vesnic al iadului”. In parabola lui Isus, intre locul de suferinta in care se afla bogatul nemilos si locul de fericire unde se afla Lazar cel sarac, este o prapastie peste care nu se poate trece.
In secolul al III-lea a aparut o erezie a lui Origene, numita „apocatastaza”. Potrivit acestei invataturi, la sfarsitul lumii, iadul va inceta; osanditii si chiar diavolii vor fi iertati. Dar erezia a fost condamnata la Conciliul din Constantinopol din 543, aprobat de papa Virgiliu. Acest Conciliu condamna „pe oricine sustine si afirma ca suferinta diavolilor si a pacatosilor e temporara, ca se va sfarsi in viitor si ca va fi o apocatastaza (o reconciliere) a pacatosilor si a diavolilor”.

Pe de alta parte, un suflet care la moarte e cu desavarsire curat si nu are nimic de ispasit, este primit imediat in paradis. Daca un suflet merge in iad, nu-l mai poate ajuta nimeni de pe pamant, nu-l mai scoate nimeni de acolo; daca merge imediat in paradis, nu mai are nevoie de ajutorul celor ramasi in viata. Logic, daca nu este o stare intermediara intre iad si paradis, un purgatoriu, atunci orientalii trebuie sa-si puna intrebarea: sambetele mortilor din Postul Mare, pomenile in a treia zi dupa inmormantare, sarindarele si parastasele, colivele si pomenirile pe care le fac pentru cei adormiti, ce rost au? E doar o autoconsolare pe care si-o acorda indoliatii ramasi in viata?
De altfel, la Conciliul din Florenta, orientalii au acceptat credinta in existenta purgatoriului si au facut aceasta marturisire de credinta comuna:
Cat despre credinciosii care, caindu-se cu adevarat, au murit in iubirea lui Dumnezeu, fara insa a fi facut roade suficiente de pocainta pentru pacatele si omisiunile lor, sufletele lor sunt curatite dupa moarte prin pedepse de purificare. La usurarea acestor pedepse contribuie sufragiile credinciosilor de pe pamant, cum sunt Liturghiile, rugaciunile, pomenile si alte fapte de caritate…