Înainte de 1972 (anul morţii sale), savantul român Henri Coandă fu întrebat de moda „farfuriilor zburătoare” văzute în întreaga lume în anii ’50 – ’60. Savantul s-a uitat lung şi gânditor la cel care i-a luat interviul, apoi a răspuns pe un ton ferm: „Farfuriile zburătoare, zici? Ei bine, eu le-a inventat!”
Farfuria zburătoare a lui Coandă purta denumirea de „aerodină lenticulară”. Însuși savantul, descriind pe larg creația lui arăta că aerodina lenticulară, concepută pe principiul „Efectul Coandă”, reprezenta o mașină de zburat foarte simplă, fără piese mecanice în mișcare, cântărind sub o tonă, având rază de acțiune de circa 5.000 km. Carburantul indicat atunci pentru propulsia aerodinei lenticulare era propanul, dar Coandă avea în vedere și energia nucleară ca soluție de viitor.
Aerodina lenticulară sau avionul-farfurie, cum îl mai denumea uneori savantul, era astfel gândită spre a ateriza și decola pe verticală oriunde, neavând deci nevoie de niciun fel de instalații terestre speciale, cum sunt cele ale aerodromurilor actuale. Modelul inițial al aerodinei lenticulare era prevăzut cu patru elemente în formă de disc și un fuselaj în care erau amplasate locurile călătorilor.
Cum a ajuns Coandă la ideea „farfuriei zburătoare”? Iată ce scrie el despre aceasta în iarna anului 1965 în revista franceză „Icar”:
Din moment ce noi nu am găsit încă mijlocul de a realiza antigravitația pentru a ne menține în aer, trebuia să caut soluția problemei în mișcarea relativă care are loc între mediul ambiant (aerul) și corpuri, cum s-ar spune a face invers față de ceea ce noi facem astăzi.
El descoperă astfel, corelând o serie de observații asupra fluidelor, efectul fizic care îi poartă numele, inițiind chiar experiențe memorabile într-un mic laborator parizian din apropierea Gării de Est, amenajat cu sprijinul marelui fizician englez Norman Thompson. Definind principiile „Efectului Coandă” înregistrate la 8 octombrie 1934 ca invenție sub titlul de „Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui fluid intr-un alt fluid”, savantul român ajunge inerent la studiul creării vidului de-a lungul unei suprafețe determinate, apoi la posibilitatea realizării unui nou tip de mașină zburătoare: aerodina lenticulară.
Prima piesă de încercare a ideii sale va fi gata în 1932. Era o mică machetă a cărei perfectă funcționalitate a fost elogiată acolo în laboratorul din preajma Gării de Est de către savanți de renume – Thompson, Le Prieur, Seguin, Bunauvarilla, Zwinsky, D’Anselme și alții. Al doilea model, care era, de fapt, capabil să zboare, a fost construit în iarna anului 1933. Această „aerodină lenticulară” liliputană, dotată cu două brațe-aripă rotative de 1,5 metri lungime fiecare, se putea învârti în jurul propriei sale axe, decolând și aterizând pe verticală. Mijlocul de propulsie – aerul comprimat.
Aerodina lenticulară „Coandă” se caracterizează prin faptul că putea nu numai să decoleze și să aterizeze pe verticală, dar să se și mențină un aer la punct fix, să zboare cu viteze foarte mari și să-și poată schimba direcția de deplasare fără a efectua viraje.
Coandă experimentase în laboratorul său o machetă a aerodinei lenticulare, ce decola cu mare viteză. Atât de rapid și puternic era zborul, încât la prima experiență, macheta s-a înălțat fulgerător și s-a izbit cu violență de plafonul atelierului. Coandă intenționa să construiască industrial aerodina sa lenticulară (aparat care nu polua mediul ambiant sub nicio formă) începând cu anul 1969. Din păcate, vârsta înaintată și o boală necruțătoare i-au întrerupt proiectele atât de îndrăznețe.