Unul dintre cei mai mari actori români de comedie a fost Grigore Vasiliu Birlic, devenind celebru în special după ce a interpretat mai multe roluri din piesele lui Caragiale. A fost strălucit în piesele de teatru „D-ale carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „O scrisoare pierdută” – toate de Caragiale, dar şi în alte piese ca „Avarul” și „Burghezul gentilom” de Moliere, „Bădăranii” de Carlo Goldoni, „Egor Bulicov” de Maxim Gorki, „Revizorul” de Nikolai Gogol, „Mielul turbat” de Aurel Baranga, etc.
Născut în 1905 în Fălticeni, actorul muri în 1970, la vârsta de doar 65 de ani în Bucureşti. Înainte de a muri (grav bolnav fiind), Vasiliu Birlic fu vizitat la spital de actorul Radu Beligan, care descrie această întâmplare într-o carte autobiografică:
„L-am văzut pe Grigore Vasiliu-Birlic la spital, pe patul de suferinţă, puţin înainte de a pieri. Faţa, tot mai puţină, căpătase culoarea humei, iar ochii aveau o strălucire stinsă. Neputând accepta prezentul, convertise trecutul şi viitorul în prezente: evoca ostenit amintiri, încropea vagi proiecte. L-am încurajat, jucându-i cât am putut mai bine comedia optimismului.
Dar Birlic, care era un actor înnăscut, care ghicea din instinct toate trucurile meseriei, care ştia să plângă fără lacrimi, stârnind hazul publicului, nu m-a crezut. S-a mărginit să-mi mulţumească pentru reprezentaţie, reîntorcându-se între spaimele sale, recăzând în direcţia propriei lui singurătăţi.
Puţin timp după aceea, sub efectele maladiei, a vrut să creadă şi să accepte iluzia. S-a agăţat de minciunile pe care i le spusesem, le-a asociat cu cele oferite de cei apropiaţi lui, pândind o presupusă şi imposibilă ameliorare.
Când acest profesionist al veseliei, care ne făcea să râdem ca nimeni altul de naivitatea, de stupiditatea, de mărginirea ori de nostalgiile nelecuite ale omului ne-a părăsit, am avut sentimentul că unele dintre chipurile sub care ni s-a înfăţişat tuturora – bucuria – vor rămâne totdeauna legate pentru mine de obrazul acela concentrat asupra chinului, istovit de durere”.