Intr-o povestire chinezeasca, se vorbeste despre un om care a petrecut cativa ani intr-o manastire daoista, unde staretul cunostea mestesugul de a trece prin zid fara sa se raneasca. Cand a fost sa paraseasca manastirea, omul, pe nume Wang, l-a rugat sa-l invete si pe el acest mestesug.– M-as bucura nespus, i-a zis el, sa pot trece prin zid.
Calugarul a zambit si s-a invoit. L-a invatat pe Wang cateva vorbe tainice, i-a spus sa le rosteasca si sa se repeada in zid. Wang sovaia. Calugarul l-a imbarbatat.– Lasa capul in jos si mergi inainte. Nu mai sta pe ganduri.
Wang s-a dat inapoi cu cativa pasi, a rostit vorbele, a lasat capul in jos si s-a repezit, fara sovaire. Zidul a parut ca se topeste dinaintea lui, iar Wang s-a trezit afara din incapere, nevatamat si nebun de bucurie. I-a multumit din suflet calugarului, care i-a dat cateva sfaturi, si s-a intors acasa.
Nici n-a ajuns bine, ca s-a apucat sa-i spuna nevestei lui ca deprinsese mestesugul de a trece prin zid. Femeia, bineinteles, nu i-a dat crezare. Atunci, urmand cu strasnicie sfaturile calugarului, Wang a facut cativa pasi inapoi, a rostit vorbele tainice, a lasat capul in jos si s-a repezit intr-unui din peretii casei. De data aceasta, izbitura a fost destul de zdravana.
Naucit, Wang s-a prabusit la pamant, iar nevasta lui a izbucnit in ras. Pe frunte i s-a ivit un cucui cat toate zilele, pe care nevasta ii punea mereu comprese, neputandu-si stapani rasul.
Povestitorul adauga ca Wang, ca atatea mii de oameni, l-a blestemat pe cel care-l invatase sa treaca prin zid. Asa se intampla cu toate siretlicurile – si cu toate cunostintele pe care le deprindem. Le folosim pana in clipa cand un zid nu vrea sa se deschida in fata noastra. Iar atunci, spune povestea, suntem cuprinsi de ciuda si de manie. Cel mai intelept ar fi fost pentru Wang sa pastreze taina si sa se foloseasca de ce stia intr-o imprejurare deosebita, nu sa se laude doar ca sa fie admirat de altii. Dar si mai intelept este sa nu incerci niciodata sa te folosesti de asa ceva, cu niciun chip.