Ionel Teodoreanu (1897 – 1954) este cunoscut, bineînţeles, pentru „La Medeleni”, dar scriitorul ieşean a fost unul foarte prolific, mai ales în perioada interbelică, scriind o mulţime de alte opere literare. Iar unul dintre ele a fost un adevărat „love story” pe nume „Lorelei” (1935). Încă de la bun început, cititorul acestui roman rămâne perplex de disproporţia de vârstă dintre Catul Bogdan şi Luli, cele două personaje principale ale operei. Pare puţin neverosimil ca un bărbat de 37 de ani să fie iubit de o fată de 18 ani, chiar dacă bărbatul era un scriitor cunoscut şi profesor universitar.
Subiectul din „Lorelei” este extrem de caracteristic pentru literatura scriitorului. Catul Bogdan, profesor la universitatea ieşeană, romancier adulat de cititoare, e numit preşedinte al unei comisii de bacalaureat de la Galaţi. De la fereastra trenului, vede, într-o gară oarecare, două domnişoare. Una dintre ele răstoarnă din greşeală un coş de cireşe negre pe peron. E strigată de cealaltă pe numele de Luli. Catul Bogdan are, pe drum, o sincopă, din cauza fumatului excesiv, şi Luli îi serveşte amabil de infirmieră de ocazie. O regăseşte printre elevele care dau bacalaureatul.
Cei doi (Catul şi Luli) se căsătoresc, după o romantică plimbare cu trăsura pe o ploaie torenţială, călătoresc prin lume etc. El renunţă o vreme la scris, apoi îl reia, ca şi fumatul. Luli îl iubeşte, dar se ofileşte lângă el. Şi atunci pune la cale o farsă. O roagă pe prietena ei, Gabriela, să transcrie și să trimită lui Catul scurte și vaporoase scrisori de dragoste semnate Lorelei. Catul e intrigat, apoi fascinat. Luli moare pe neaşteptate, dintr-o apendicită, tocmai când Gabriela vine în vizită de Paşte la Iaşi. Catul se însoară cu Gabriela, dar nu o poate uita pe Luli – începe să scrie un roman despre ea. Catul află şi adeărata identitate a misterioasei Lorelei, iar când intuieşte că Gabriela îl înşeală, se aruncă în Dunăre.
Într-un interviu acordat „Adevărului literar şi artistic” în decembrie 1935, Ionel Teodoreanu vorbeşte şi despre originea romanului „Lorelei”. Iată câteva fragmente din interviu:
* E cea mai amară carte a mea! Cartea aceasta a avut șapte începuturi.
* A fost concepută foarte curios. Ceea ce mi-a trezit ideea cărții a fost o înflorire extraordinară a teilor, într-o primăvară, la Galați, moartea unei fetițe a unui prieten de-al meu și urmele unor pași mici de zăpadă lăsați parcă de această copilă gingașă și iubită – moartă brusc, ca o floare ruptă de furtună. Toate aceste lucruri mi-au sunat pe suflet, cântându-mi melodia romanului meu. Și tot timpul cât am lucrat, același sentiment mi-a fost prezent, am scris foarte ușor, transpunând pe hârtie, ceea ce îmi dicta emoția lăuntrică.
* E o carte a destinelor. Am țesut, ca în acele jocuri fugare și complicate de vitralii, multe destine, unele începute, altele pe jumătate, altele pe sfârșite ori chiar dispărute. Ca și în viață, nu poți deosebi, când începe o poveste și când se isprăvește alta. E un fel de joc de fundal, care ridică într-una la suprafață lumini, reflexe, linii…