Stigmatul este o urma sau un semn distinctiv care, potrivit traditiei catolice, a aparut, in mod supranatural, pe corpul unor sfinti aflati in stare de extaz, ca simbol si amintire a participarii sufletelor lor la adorarea lui Christos. Dar stigmatele pot fi, de asemenea, manifestari ale unor procese patologice.
In a doua jumatate a lunii septembrie a anului 1124, Francisco de Assisi, dupa ce a strabatut ca misionar Europa mediteraneana si nordul Africii, s-a retras pentru a medita si a posti pe muntele Alverno, in regiunea italiana Toscana. La revenirea sa avea pe corp ranile si plagile similare celor ale lui Christos pe cruce.
Stigmatele sunt, poate, cel mai extraordinar fenomen al misticismului. Pentru Biserica Catolica, primul stigmatizat a fost Iisus Christos, cu cele cinci plagi ale rastignirii. De atunci s-au repetat fenomenele de raniri din comunitatea religioasa. Corpul stigmatizatilor se acopera cu plagi, identice cu cele suferite de Christos pe cruce: la coasta, la maini, la picioare, plus rana de pe frunte cauzata de coroana de spini. Uneori e vorba de rani dureroase, care sangereaza abundent.
Unele corpuri stigmatizate
Ar fi imposibil sa numim toti sfintii si credinciosii care se pare ca au fost stigmatizati, dar nu putem omite faptul ca nu toti s-au bucurat de acelasi prestigiu. Stigmatele lui Francisco de Assisi au avut martori de exceptie, ca Papa Alexandru al IV-lea. Credinta, ca si viata sa exemplara i-au adus o puternica identificare cu Christos rastignit, pentru ca relatia spirituala a devenit vizibila pe carnea trupului sau prin aparitia pe ea a plagilor Patimilor Mantuitorului.
La o zi si jumatate dupa moarte, la autopsie au gasit inima sfintei Veronica Giuliani (1660-1727) strapunsa dintr-o parte intr-alta si urme ale stigmatelor lui Christos, printre care se puteau distinge pana la 24 de figuri, intre acestea o cruce latina si cateva litere, la fel de multe ca virtutile sale, dupa cum anticipase ea insasi cu 12 ani inaintea mortii sale. O alta sfanta italiana, Catalina din Siena (1347-1380), i-a impartasit duhovnicului ei, parintele dominican Raimundo Tomaso, ca, in rastimpul unei stari de extaz, i-a aparut Christos pentru a-i deschide pieptul si a-i lua inima. De asemenea, se spune ca sfanta s-a hranit ani de zile doar cu ostie sfintita.
In dorinta lor de a atinge starea de extaz – aceasta stare sprituala care permite uniunea mistica cu Dumnezeu prin contemplare, rugaciune si dragoste – multi credinciosi au crezut ca sunt victime ale unor fenomene supranaturale, intre care pierderea absoluta a simturilor. Starea de extaz la manastiri se reduce uneori la viziunea unui inger, dar, in majoritatea cazurilor, e vorba de o experienta dureroasa. Se vorbeste astfel de persoanele care, in momentul in care primeau ostia sfintita, deveneau brusc stigmatizate, gura umplandu-li-se de sange.
Stigmatizatul, o specie de ales
Unii cercetatori care s-au apropiat de lumea stigmatelor au constatat o importanta componenta de sugestie mentala. Cei mai critici atribuie cauza acestui fenomen fanatismului ocult, in absenta ratiunii. Mai multe rapoarte medicale vorbesc de tulburari de origine nervoasa si endocrina. Se presupune, de exemplu, ca Teresa de Jesús, cea mai cunoscuta stigmatizata din istoria catolicismului, ar fi suferit de epilepsie, care se manifesta, adesea, sub forma de lesinuri, convulsii si paralizii ale membrelor. In actele de canonizare a calugaritei mistice din Avila se constata ca la moartea sa, pe 4 octombrie 1582, i-a iesit un porumbel alb pe gura. Stigmatele acestei sfinte sunt la fel de celebre cum este, de asemenea, legenda despre exhumarea sa in 1700: corpul ei s-a mentinut intact si avea pe piele picaturi de balsam cu un miros foarte fin. In vasta si bogata sa lucrare literara, Teresa de Jesús a descris, in mai multe ocazii, uniunea sa mistica cu Dumnezeu, identificarea sufletului ei cu spiritul divin, a esentei sale umane cu un principiu sfant si universal.
Biserica Catolica a acceptat ca stigmate rezultate ale interventiei divine peste 300 de cazuri. In secolele XIV-XVI au fost multe cazurile de manifestare a acestui fenomen, incepand sa se inregistreze o scadere numerica a acestora odata cu secolul al XVII-lea. In secolul al XIX-lea numarul de stigmatizari crestine abia a depasit 20 de cazuri, pentru ca, in secolul al XX-lea, numarul lor sa se reduca la un singur caz recunoscut de biserica, cel al lui Francisco Forgione.
Starea de extaz caracteristica, manifestata de stigmatizati in trecut, pare sa se remita si ea. In istoria stigmatizatilor abunda calugarii, atat barbati, cat si femei, multi dintre ei primind recunoasterea prin beatificare sau sanctificare.
Unicul Padre Pio
In 23 septembrie 1968 se stingea din viata Francisco Forgione, un franciscan care a devenit un personaj foarte popular in tara sa, Italia, unde era cunoscut ca Padre Pio. Si nu pentru putin lucru, caci din 1918, an in care, dupa cum se spune, pe corpul sau au aparut cele cinci plagi ale lui Christos, calugarul nu a incetat sa-si surprinda contemporanii. Corpul lui Forgione putea sa emane, uneori, un miros puternic de iasomie, la fel cum avea darul de a fi ubicuu. In plus, putea sa citeasca gandurile din mintea oamenilor. Medicii l-au examinat de multe ori pe Forgione, dar nici pana acum nu s-a putut afla de ce boala suferea.
In 1949, iezuitul spaniol Carlos Maria Stahelin Saavedra afirma ca „fenomenele iesite din comun (aparitii, stigmate, mesaje etc.) admit, toate, o multipla interpretare cauzala, putand avea originea in Dumnezeu, in diavol sau in fortele psihice naturale sau in frauda mai mult sau mai putin constienta.
Stigmate putin mistice
Aspectul normal al pielii umane se poate altera ca efect al unor boli ca hemocromatita sau ca urmare a ingerarii unor medicamente. Un tip relativ comun de stigmat este constituit de grupul de angioame. Angioamele sunt tumori benigne care afecteaza structurile vasculare. Se localizeaza atat pe piele, cat si sub ea si produc o coloratie roz sau purpurie. Doua angioame cu aspect foarte sugestiv sunt asa-numitele „pete de vin de Porto”, care pot aparea la nou-nascuti, si „paianjenii vasculari”, de un rosu-stralucitor cu o zona centrala violacee, care apar doar pe pielea bolnavilor de ciroza hepatica.