Credinta in existenta vamilor ceresti, puternic inradacinata in credintele populare romanesti, ca si in intreaga lume bizantina, vine de foarte departe din trecut. Traditia privitoare la spiritele malefice care, populand vazduhul, impiedica ascensiunea sufletului dupa moarte este foarte veche. In unele mituri babiloniene, sufletul mortului are de infruntat, urcand spre cer, o serie de demoni care pazesc trecerea prin cele 7 ceruri planetare. Cum fiecare demon era asociat unui pacat anume, sufletul trebuia sa treaca prin judecata acestor demoni-vamesi.
Invatatul crestin Origen mentiona existenta unor demoni care, asezati la hotarul lumii acesteia ca si cum ar avea rolul unor vamesi, cercetau cu grija sufletele si le opreau pe cele care contractasera datorii fata de ei. Fara a exprima pozitia oficiala a Bisericii, aceasta credinta a cunoscut intre timp o larga raspindire, fiind prezenta si in textele liturgice, indeosebi in rugaciunile muribunzilor. Ea si-a gasit de asemenea expresia in iconografia post-bizantina, mai ales in unele icoane din Ucraina si in unele fresce din Moldova de Nord, din secolele al XV-lea si al XVI-lea.
Spre deosebire de doctrina oficiala, aceasta credinta postuleaza o judecata particulara si individuala careia ii este supus sufletul imediat dupa moarte, intr-un spatiu si intr-un timp intermediar, care sunt acelea ale vamilor ceresti. Aceste „vami ale vazduhului”, a caror indepartata sursa de inspiratie se poate gasi in credintele populare, a revenit in folclor sub forma imbogatita si sistematizata, cu deosebire in legenda Sf. Vasile cel Nou, redactata catre mijlocul secolului al X-lea. Textul a fost tradus si a cunoscut o larga raspandire in intreaga lume bizantina.
Vamile vazduhului sunt trecute de cei decedati cu ajutorul celor vii, care au grija sa raspunda nevoilor mortilor. Astfel, identificand drumul procesiunii funerare spre cimitir cu drumul presupus a fi parcurs in acelasi timp de suflet catre lumea de dincolo, i se asigura acestuia, asternand stergare si covoare peste toate locurile de trecere: praguri, poduri, raspantii, etc. Se fac, de asemenea, pomeni care, laolalta cu monezile daruite mortului, sunt menite sa slujeasca platii vamilor. Deasemenea, i se indica mortului, in cintecele funerare, cum trebuie sa se slujeasca de bani pentru a plati vamesii, imaginati in forme foarte variate.
Viilor le revine, asadar, datoria de a ajuta sufletul sa treaca prin vamile vazduhului. In credintele populare romanesti se spune, de asemenea, ca sufletele care nu pot arata suficiente fapte bune vamesilor ceresti pot oferi, in compensatie, vesmintele date de pomana de cei vii in rastimpul celor 40 de zile dupa moarte, perioada in care sufletul traverseaza vamile. Daca nici acestea nu ajuta, pot adauga in balanta judecatii moneda cu care au fost inzestrati la inmormantare. Daca nici aceasta nu e suficienta, ei au posibilitatea de a apela in ultima instanta la ajutorul Sf. Vasile care, ii poate salva depunand bani in balanta. Credinta straveche, conform careia trecerea in lumea cealalta trebuie platita, razbate astfel in legenda populara.
Tot in credintele populare romanesti, vamile reprezinta o stare si un spatiu intermediar, in care soarta sufletului nu este inca definitiv hotarata; sufletul se opreste in fata lor inainte de a-si urma drumul catre lumea cealalta, sau de a se intoarce pe pamant. O viata care nu s-a implinit prin casatorie si prin copii poate constitui un motiv de „blocare” in fata vamilor.