Imagine: generata de AI (Microsoft Designer)
În fiecare sezon de sărbători sau cu alte ocazii speciale, ne adunăm în jurul mesei pentru a ciocni paharele și a ne ura între noi sănătate şi „La mulţi ani”, printr-un toast. Dar, în 2004, ziarul australian „The Sydney Herald” susţinea că acest obicei social reprezenta o necesitate medievală sinistră. Potrivit ziarului, clinchetul paharelor a început ca o modalitate de protecţie împotriva otrăvirii. Sedimentele din vinul nefiltrat pe care îl consumau europenii medievali făcea ca ascunderea otrăvii să fie o problemă, aşa că gazdele ar fi dezvoltat o modalitate inteligentă de a liniști mințile oaspeților. După ce turna vin la fiecare persoană, gazda bea o porție, demonstrând că nu vinul nu era otrăvit. Dacă oaspetele avea încredere în gazdă, totuși, el ciocnea paharul cu gazda în loc ca aceasta din urme să deguste. Acest clinchet al paharelor a devenit cu timpul un simbol al onestității, adevărului și sănătății.
Deși este o idee interesantă, această povestire nu poate fi chiar adevărată. De unde știm asta? Pentru că ciocnirea paharelor la masă reprezintă o istorie străveche. Dacă ați citit vreodată „Simpozionul” lui Platon, scrisă undeva între anii 385 și 370 î.Hr., veţi afla că în timpul petrecerilor greceşti, gazdele serveau vin dintr-un bol uriaş numit „crater”. Oaspeții scufundau cupele în craterul cu vin şi apoi, bineînţeles, se îmbătau. Un poet și om de stat grec din secolul al IV-lea î.Hr., numit Eubulus, a observat odată că oaspeții înțelepți se retrăgeau după primele trei pahare de vin. După al patrulea pahar, apăreau problemele, pentru ca la al zecelea pahar să se ivească „nebunia”.
Ce îi determina pe invitații la petrecere să se îmbate până la nebunie? În primul rând, ritualul ciocnirii paharelor, un obicei care datează din secolul al VI-lea î.Hr. din Grecia. Majoritatea savanților sunt de acord că ciocnirea își are originile în practica religioasă greacă a libației, actul de a turna o porție din băutură în onoarea zeilor. De altfel, acest obicei străvechi este descris şi în „Odiseea” lui Homer.