In secolul al XVI-lea, puternicul rege al Angliei, Henry al VIII-lea, a luat decizia de a scoate Biserica Angliei de sub autoritatea papala de la Roma, ca urmare a refuzului Papei in a-i acorda dispensa de a divorta de regina Catherine de Aragon. Ca urmare, o noua „religie” este impusa in Anglia, anglicanismul, iar regele devine seful suprem al Bisericii Angliei.
In luna noiembrie 1535, sub presiunea regelui, Parlamentul aproba „Actul de suprematie” prin care regele devine capul suprem al bisericii engleze, fara nicio restrictie in materie doctrinala sau disciplinara. Este inlaturata clauza din 1531: „in quantum per legem Christi liceat”, iar orice englez trebuia sa jure respectarea acestei legi. Refuzul era considerat un delict de lezare a maiestatii regale.
Actul de suprematie constituie fundamentul „juridic” al persecutarii tuturor opozantilor. Trebuie mentionat aici faptul ca poporul era contrar divortului lui Henric de Ecaterina ca si masurilor luate pentru a-l rupe de comuniunea romana. Rezistenta, insa, a fost slaba, iar orice opozitie a fost inabusita prin mijloacele cele mai barbare si mai singeroase. Legea succesiunii a fost semnata de 6.500 de clerici din opt dieceze, de o lunga lista a capitlurilor catedralelor, de 1.470 de canonici si monahi ca si de 106 manastiri. In semnarea acesteia era cuprins si refuzul si refuzul jurisdictiei papale asupra bisericii engleze. Unul dupa altul, episcopii renunta la bulele papale de numire, primind acest document de la rege (1535).
Pe data de 30 august 1535 papa Paul al III-lea semneaza bulla „Eius, qui immobilis” prin care Henric este excomunicat si depus iar supusii sint dezlegati de juramintul de fidelitate. Excomunicarea ii lovea si pe toti colaboratorii regelui. Insa aceasta bula a fost publicata abia in 1538 si a avut putin efect, aceasta si pentru ca Franta nu a voit sa o publice.
Rezistenta fata de masurile regale a fost mai puternica acolo unde trairea credintei era mai profunda. Elisabeth Barton, considerata de popor ca o sfinta, este condamnata la moarte impreuna cu multi simpatizanti. Franciscanii observanti sint suprimati; 50 dintre dinsii mor in inchisoare iar 150 sint imprastiati in alte conventuri.
Printre martirii ilustri se afla Thomas More (1478-1535), umanist englez, om de stat, cel care a detinut functia de cancelar in timpul lui Henry al VIII-lea, pozitie din care si-a dat demisia in anul 1533. El a refuzat sa depuna juramantul fata de actul de suprematie, intrucat acesta neaga autoritatea papei.

Inaintea condamnarii sale, More a vorbit deschis despre credinta sa ca “nu exista om in vremea sa care sa poata fi seful Bisericii”. A fost condamnat sa fie spanzurat, inecat si ciopartit (pedeapsa obisnuita pentru tradatori) dar regele a modificat pedeapsa la executie prin decapitare. Executia a avut loc pe 6 iulie. Cand a ajuns in fata treptelor esafodului, este frecvent citat astazi ca ar fi zis: „Iata-ma glorios: de voi cadea, ma voi ridica singur”; in timp ce pe esafod el a declarat ca a murit “un bun servitor al regelui, dar mai intai servitorul lui Dumnezeu.” Alta declaratie care se crede ca ar fi facut-o fata de casap este aceea ca barba lui e complet inocenta de orice crima si nu merita toporul; apoi si-a pozitionat barba astfel incat sa nu fie vatamata.
Trupul lui More a fost ingropat la Turnul Londrei, in Capela “St. Peter din Vincula”. Capul i-a fost atarnat deasupra Podului Londrei timp de o luna dupa care a fost salvat de la aruncarea in raul Thames de fiica sa, Margaret Roper. Craniul se crede ca odihneste acum in cavoul familiei Roper din St. Dunstan’s, Canterbury.
Thomas More a fost beatificat de papa Leo XIII in 1886 si a fost canonizat in 1935, dupa o petitie a catolicilor englezi, ca un „sfant in politica” impotriva comunismului secular si anti-religios. Ziua sa a fost stabilita pe 22 iunie. In 2000, papa Ioan Paul al II-lea, l-a declarat drept „patronul spiritual al omaenilor de stat si politicienilor”. Culmea, e ca el are chiar o zi, 6 iulie, in calendarul anglican al sfintilor, anglicanismul impus de regele Henry al VIII-lea, fiind miscarea caruia el s-a opus cu toata vehementa.