Lumea celtilor a fost bogata in povestiri despre deochi, preziceri si blesteme. Primii regi si eroi irlandezi, cum ar fi Cochobar si Cuchulainn, erau legati de prohibitii magice numite geas (singular) sau geasa (plural), de la guidh, „a implora”. A incalca una dintre cerintele adesea contradictorii ale geasa insemna sa atragi consecinte fatale. Aceste cerinte erau adesea fantastice. Cormac, fiul lui Conchobar din Ulster, nu-si putea inhama caii cu bete de frasin, nu avea voie sa vaneze cerbi cu coarne de aur sau sa asculte muzica la harpa a bardului Craptine. Neglijand aceste geasa, a murit. Cuchulainn nu-si putea rosti numele in fata vreunui alt razboinic si nici a unui fiu ilegitim care nu-l cunostea.
Aparandu-se de tanarul razboinic, Cuchulainn a fost obligat sa-l omoare. Geasa lui Cuchulainn nu-i permitea sa se abata de la drum cand mergea la lupta, sa apara neinvitat la o intrunire sau sa refuze un ospat, sau sa manance carne de caine. Cand a intalnit trei vrajitoare care l-au invitat la un ospat cu carne de caine, si-a dat seama ca a fost blestemat si ca sfarsitul ii e aproape. Astfel de geasa si soarta care-l astepa pe cel care le incalca erau in parte facute sa asigure conducerea celor puternici. Cand era vorba de regi, acestea implicau dinastia regala. Daca un rege isi incalca vreodata cuvantul sau nu indeplinea riturile de care depindeau sanatatea pamantului si a oamenilor, el murea, oamenii sufereau si pamantul era blestemat. Asa ca, in folclorul arthurian, pamantul sterp se datoreaza pacatului regelui.
Se mai obisnuiau si alte forme de farmece si blesteme. Deochiul prin care o privire fixa prelungita cauzeaza ghinion, se credea ca provine din rautate sau invidie. Cel care deochia putea sa nu-si dea seama ce a facut, iar deochiul putea fi facut si de la distanta. Aceasta forma de blestem era, de obicei, atribuita batranelor; presupusele vrajitoare erau adesea acuzate ca deoache, mai ales daca erau ceacare. Daca un copil cel mai frumos sau un animal cel mai bun se imbolnavea brusc, se dadea vina pe deochi. Caii afectati de acesta transpirau, tremurau si slabeau. Berea si laptele se acreau.
Farmecele antideochi se faceau cu sorb, ienupar si fier. Celtii credeau ca blestemarea si fermecarea cereau o concentrare mare a vointei atintite asupra persoanei sau obiectului implicat, fiind indeplinite cu ajutorul unei incantatii rostite in versuri. Pentru a se concentra mai bine, vrajitorul putea blestema stand intr-un picior, cu un ochi inchis, cu degetul aratator indreptat spre victima – obicei care producea fiori de gheata si pe cea mai sceptica spinare.
In toata Britania abunda povestiri despre blesteme profetice, dar cele mai elaborate se gasesc departe, in nord si vest. Mai ales in Highlandul scotian, unde saracia in masa si tiraniile frecvente mergeau mana in mana cu bogata imaginatie a gaelilor si blestemul era modul obisnuit al celui slab de a se razbuna pe cel puternic. De fapt, sunt atatea familii din Highland blestemate intr-un fel sau altul, incat e greu sa alegi dintre ele. Blestemele asupra lui Mar, Moy, Glamis, Fyvie si Brahan sunt bine cunoscute, mai ales cele asupra lui Fyvie si Brahan.
Blestemul contelui John

Misteriosul Thomas cel Adevarat din secolul al XIII-lea, alias Thomas Versificatorul, este asociat blestemelor asupra lui Mar si Fyvie. Blestemul lui Seaforth of Brahan se datoreaza la fel de misteriosului Coinneach Odhar Fiosaiche – magicianul Kenneth cel palid -, caruia i se atribuie multe dintre cele mai cunoscute profetii din Highland. Desi atribuit lui Thomas Profetul, blestemul familiei Mar – una dintre cele mai vechi familii din Scotia – a fost probabil aruncat de abatele de Cambuskenneth, suparat ca a fost dat afara din abatia sa in perioada de anarhie si haos de atunci. Deci, el apartine grupului de blesteme ecleziastice, mai obisnuite in Anglia, care-i afectau pe cei care cumparau foste terenuri ale bisericii. In acest caz, vinovatul a fost contele John of Mar, care a vandut repede abatia si a inceput constructia unui frumos palat in Stirling.
In cartea lui sir Bernard Burke „Romanul aristocratiei„, blestemul decurge (si pare ca nu se mai sfarseste) astfel: „Mandru sef al familiei Mar, fi-vei ridicat inca si mai sus, pana ce vei sta in locul regelui. Vei domni si vei distruge, si munca ta iti va fi dupa nume, dar munca ta va fi emblema casei tale si va invata omenirea ca acela care prin cruzime si mandrie se ridica pe ruinele celor sfinte nu poate prospera. Munca iti va fi blestemata si nicicand nu se va sfarsi. Dar vei avea bogatii si maretie, ii vei fi leal suzeranului tau si ii vei ridica drapelul pe campul sangelui. Si apoi, cand ti se va aparea ca vei fi cel mai sus-pus, cand puterea iti va parea a fi nemarginita, abia atunci iti va veni caderea: jos iti va sta capul printre nobilii poporului tau. Adanci vor fi vaietele copiilor durerii. Pamanturile tale vor fi date strainilor, iar titlurile tale vor zacea printre cei morti. Ramura ce va izvora din tine isi va vedea caminul ars – in care un rege va fi fost alaptat – iar sotia lui in aceeasi flacara va pieri; copiii lui vor fi numerosi, dar schilavi; si trei se vor naste si vor creste, dar nu vor vedea lumina. Dar vechiul tau turn va rezista, pentru ca cei bravi si credinciosi nu pot fi de tot uitati. Iar tu, cap mandru si mana inarmata, jos vei ajunge, iar caii isi vor face grajd in salonul tau si un tesator isi va tese panza in camera de audiente. Stravechiul tau turn va fi o ruina si un far pana ce un bradut va incolti pe piatra din varf. Atunci, necazurile tale vor lua sfarsit si soarele regalitatii te va lumina din nou. Onorurile iti vor fi inapoiate; contesei tale i se va da sarutul pacii, desi ea nu il va fi cerut, si zilele pacii se vor intoarce pentru tine si pentru familia ta. Linia familiei Mar va fi rupta, dar nu inainte ca onorurile ei sa se dubleze si blestemul sa se sfarseasca”.
Neobisnuit nu doar pentru ca este extraordinar de detaliat, ci si pentru ca este mai mult o prezicere decat un blestem, acest text nu ar fi putut fi scris sub aceasta forma daca intr-adevar dateaza din secolul al XVI-lea, dupa cum par sa sugereze detaliile. Pe vremea aceea, in Scotia, nimeni nu scria asa si in mod sigur a fost rescris sub o forma mai moderna pe vremea cand l-a cules Burke, cateva secole mai tarziu. Nu exista nicio indoiala ca era cunoscut sub aceasta forma mai tarzie inainte de indeplinirea predictiile finale.
Fiind putina vreme regent al Scotiei inainte de a muri, in 1572 – violent, ca multi alti nobili scotieni din acea vreme -, contele John a stat, intr-adevar, „in locul regelui”. Cambuskenneth a fost probabil „ruinele celor sfinte”; in ceea ce priveste munca ce „nicicand nu se va sfarsi”, palatul din Stirling, cunoscut ca „Mar’s Folly”, nu a avansat niciodata dincolo de constructia fatadei. Confiscate, terenurile familiei Mar au fost redobandite de fiul lui John, John cel de-al saptelea conte, si pentru aproape un secol aceasta familie catolica s-a inteles bine cu familia Stuart, tot catolica, aflata pe tron, dar nu la fel de bine intre 1640 si 1650, cand puritanii, aliatii englezului Cromwell, au domnit in regat. Cand ultimul rege din familia Stuart – Iacob al II-lea al Scotiei – a fost inlaturat de la tron in 1689 si ducele Wilhelm de Orania a ocupat tronul, un alt John era conte. In secret iacobin si catolic, el s-a prefacut pentru a se pune bine cu autoritatile, castigandu-si astfel porecla de „John cel supus”, dar in 1715, dupa moartea reginei Anne, el a ridicat stindardul iacobin pentru fiul lui Iacob al II-lea, vechiul pretendent la tron. Ar fi facut mai bine sa fie supus in continuare. El a pierdut batalia de la Sheriffmuir dintr-o crasa incompetenta militara si a fugit in Franta. Pamanturile lui au fost confiscate si vandute contelui de Fife („Pamanturile tale vor fi date strainilor, iar titlurile tale vor zacea printre cei morti„). Fiul lui, lordul Thomas Erskine, a murit fara a avea urmasi, in 1766, la 21 de ani dupa rebeliunea din 1745, condusa de printul Bonnie Charlie, ultimul din familia Stuart care a incercat sa recapete coroana. Cateva dintre pamanturile familiei Mar fusesera cumparate de Thomas si pamantul i-a revenit acum lui John Francis Erskine, fiul fiicei lui John cel supus. Acesta s-a stabilit in turnul Alloa, pe care Iacob al VI-lea al Scotiei al vizitase in copilarie. In 1801, o candela aprinsa, asezata langa un pat, a cauzat un incendiu an care a murit sotia lui Erskine. In urma ei au ramas sapte copii, dintre care unii se nascusera orbi, ca in prezicere („Ramura ce va izvora din tine isi va vedea caminul ars – in care un rege va fi fost alaptat – iar sotia lui in aceeasi flacara va pieri; copiii lui vor fi numerosi, dar schilavi, si trei se vor naste si vor creste, dar nu vor vedea lumina”).
Blestemul familiei M’Alister
Blestemul familiei M’Alister este mai putin dramatic. Cu putin inainte de domnia reginei Anne (1701-1714), familia M’Alister, o ceata de infractori din Highland, se razboiau cu vecinii. Intr-o incaierare, unul dintre capitani, M’Alister More, a capturat doi fii ai unei vaduve. Ignorind implorarile ei, capitanul si oamenii lui i-au spinzurat pe cei doi chiar in fata usii mamei lor. Innebunita, ea le-a strigat: „Niciodata nu va mai exista un fiu in familia M’Alister”. Dar ei doar au ras si i-au spus ca, daca mai face scandal, ii vor da foc la casa…
De atunci, timp de multe generatii, familia M’Alister a avut multe fiice, dar nici un fiu, pana spre sfirsitul secolului al XVII-lea, cind s-a nascut, in sfirsit, un baiat. Numele lui nu este cunoscut, dar se stie ca a devenit iacobin. Cind, in 1715, John Mar a ridicat drapelul familiei Stuart, el si-a parasit nevasta si s-a alaturat armatei rebelilor in Pertti. Timp de mai multe luni, in indepartatele domenii ale familiei M’Alister nu s-a mai stiut nimic despre el, desi se zvonea ca Mar a cistigat lupta si ca fiul lui Iacob al VII-lea al Scotiei si al II-lea al Angliei a fost incoronat ca Iacob al VIII-lea, la Scone. Dar nu a fost asa.
Intr-o noapte apriga, tinara sotie a lui M’Alister adormise, fiind trezita apoi de zgomotul copitelor. Parea sa fie calul sotului ei. Dupa ce a intrat in curte, calul fara calaret s-a prabusit, mort de epuizare. Pe cind astepta tematoare in spatele usii, tanara femeie a auzit pasii sotului ei apropiindu-se. Usa s-a deschis. in camera a patruns un om fara cap, imbracat in uniforma. Ea a tipat si a lesinat. In ziua urmatoare s-a aflat ca batalia de la Sheriffmuir fusese pierduta si ca sotul ei fusese prins, judecat pentru tradare si executat. Aceasta povestire lipsita de prea multe detalii este aproape sigur apocrifa.
Intr-o povestire asemanatoare, de la Moy, pe Speyside, in centrul Scotiei, se relateaza cum familia Macintosh din clanul Chattan se razboia cu vecinii ei, clanul Grant. Pana la urma au incheiat pace si ambele parti au depus un juramant solemn. Insa familia Macintosh si-a incalcat cuvintul, luandu-l prizonier pe Grant of Urquhart si o capetenie minora a clanului Grant, Alva, logodit cu fiica lui Urquhart. Decisi sa-i spanzure pe amandoi, cei din familia Macintosh au pus-o pe fata sa aleaga care dintre ei sa moara, apoi i-au spanzurat pe amandoi in fata ei. In timp ce statea sub spanzuratoare, ea i-a blestemat pe toti Macintosh-ii din Moy sa nu aiba vreodata vreun mostenitor direct. Sir Walter Scott a transformat povestea intr-o balada in care mai apare si o batrana vrajitoare prezenta la nasterea ultimului mostenitor de sex masculin. Dar blestemul din Moy pare sa nu fi fost prea eficient. In balada lui Walter Scott, vrajitoarea aminteste celor prezenti de existenta blestemului si apoi pleaca, inainte ca nou-nascutul sa moara, chiar in ziua urmatoare. Aceasta este povestea. Desi fratii sau nepotii au mostenit adesea domeniul Moy in urmatoarele secole, totusi, de cele mai multe ori, mostenirea a fost directa, de la tata la fiu. Lockhart mai pomeneste si de povestea patului blestemat din Moy.