În urma ocupației germane a Danemarcei, în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic a trimis două crucișătoare și două distrugătoare care transportau aproximativ 800 de soldați în Islanda, cu ordin de a ocupa această țară. Islanda era la acea vreme o țară suverană, cu regele danez drept monarh. Danemarca se ocupa și de afacerile externe ale Islandei, la cererea guvernului islandez. Dar după ce Danemarca s-a predat Germaniei pe 9 aprilie 1940, iar germanii au invadat și Norvegia, guvernul britanic se temea că islandezii vor avea aceeași soartă.
Decizia de a ocupa Islanda a venit în urma unor negocieri inutile în care guvernul islandez, după ce a preluat afacerile externe ale Islandei după capitularea Danemarcei, a refuzat să-și abandoneze politica de neutralitate și să permită prezența militară britanică în țară. De asemenea, guvernul britanic se temea că discuțiile prelungite ar însemna că germanii își vor da seama de ceea ce se plănuiește.
Soldații selectați pentru a forma forța de invazie britanică erau formaţi din trupe ale Marinei Regale. Echipamentul lor includea patru mitraliere, două tunuri, motociclete și biciclete. Navele, crucișătoarele HMS Berwick și HMS Glasgow și distrugătoarele HMS Fearless și HMS Fortune, au părăsit Scoția pe 8 mai și au ajuns în Islanda două zile mai târziu.

Mulți locuitori din Reykjavik, capitala Islandei, s-au trezit în noaptea de 10 mai 1940, când un avion de recunoaștere  a zburat deasupra orașului. Scopul principal al zborului era să caute submarine inamice, dar pilotului i se dăduse ordine stricte să nu survoleze orașul. Cu toate acestea, avionul s-a rotit de mai multe ori deasupra Reykjavik-ului, fie accidental, fie ca urmare a unei comunicări greșite. Printre cei care au fost alertați de avion s-a numărat și consulul Germaniei, Werner Gerlach, care a bănuit ce se întâmplă.
Două ore mai târziu, navele de război britanice au fost văzute navigând în portul Reykjavik. Mulți oameni au venit la docuri să vadă singuri ce se întâmplă. Șeful interimar al poliției, Einar Arnalds, a primit instrucțiuni de la guvernul islandez să-l anunțe pe comandantul flotei că neutralitatea Islandei este încălcată. Sosise și consulul britanic și le-a cerut ofițerilor de poliție să țină mulțimea, astfel încât soldații să poată coborî la docuri. Poliția a dat curs acestei cereri.

Șefului Arnalds nu i s-a permis să vorbească cu comandantul distrugătorului, iar el a raportat acest lucru prim-ministrului Islandei Hermann Jonasson. Jonasson l-a instruit pe şeful poliţiei să nu se amestece cu soldații britanici și să încerce să prevină conflictele dintre aceștia și islandezi. Soldații britanici au preluat rapid controlul asupra serviciului de telecomunicații al Islandei, asupra serviciului de radiodifuziune și al Biroului de Meteorologie, pentru a împiedica știrile despre invazia britanică să ajungă la Berlin.
Consulatul german a fost, de asemenea, luat cu asalt de soldații britanici, iar consulul Gerlach a fost arestat ulterior. Folosise timpul de când fusese alertat de avionul de recunoaștere pentru a arde nişte documente. Soldații britanici au stins focul și au reușit să salveze un număr substanțial de documente. Alți zeci de nemți din Reykjavik au fost, de asemenea, arestați, inclusiv membrii echipajului unui cargo german care fusese salvat când nava lor s-a scufundat. Guvernul britanic i-a suspectat că fac parte dintr-un complot german de a ocupa Islanda.
Ocupația britanică a Islandei a durat până în iulie 1941, când guvernul Statelor Unite a preluat apărarea țării la cererea autorităților islandeze. Americanii au părăsit Islanda după război, dar s-au întors în 1951, după ce țara a aderat la NATO și a fost încheiat un acord de apărare reînnoit între cele două țări. Armata americană a rămas în Islanda până când baza NATO de la Keflavik a fost în cele din urmă închisă în 2006.