Vechii egipteni credeau că trupul este o manifestare a armoniei fizice formată din complexitățile divine ale sufletului. Pe de altă parte, ei nu aveau un cuvânt aparte pentru „moarte”, iar cel mai apropiat termen de „moarte” era „apus”, deoarece este asociat cu dispariția Soarelui la orizontul vestic în fiecare noapte. Şi asta pentru că similar altor culturi antice, vechii egipteni credeau în reîncarnare. Așa cum Soarele apune în fiecare zi în vest și răsare în fiecare zi în est, așa era pentru ei moartea și renașterea.
Vechii egipteni şi-au elaborat credințele lor despre viața de apoi pregătind corpuri pământești cu proceduri ceremoniale specifice de mumificare. Ei îl înconjurau pe cel decedat cu bunurile lor materiale personale, inclusiv mobilier, vin și mâncare. În rămășițele mumificate ale corpului lor fizic, ei includeau şi organele interne. Urmând riturile funerare prescrise, organele erau înmuiate în parfum și păstrate în vase numite borcane canopice.
Când se discută despre aceste practici, unii susțin că vechii egipteni erau obsedați de moarte. Însă, pare puțin probabil ca ei să fie obsedați de o idee pe care nici măcar nu au conceptualizat-o, în sine. În schimb, obsesia este mai mult legată de înviere și renaștere. Anticii credeau că dacă corpul fizic și-ar fi îndeplinit toate nevoile pământești, sufletul ar fi liber să se mute în tărâmurile vieții de apoi. Mai important, legăturile cu lumea pământească ar fi rupte, lăsând esenței sufletului o alegere de a se reîncarna sau nu, fără a fi legat de viața anterioară.
Vechii egipteni învăţau importanța de a trăi o viață bună și dreaptă, insuflând în mintea lor pilda cunoscută sub numele de „ceremonia cântăririi inimii”. Când sufletul nostru părăsește corpul în punctul morții, Anubis, zeul cu cap de șacal, întâlneşte acel suflet. Anubis avea să-l anunțe pe decedat că a scăpat de haina pământească. Decedatul aştepta apoi în fața porților lumii interlope și îşi cântărea inima comparativ cu „pana Adevărului” a zeiței Maat. Sufletul însuși îşi judeca realizările din viaţă și dacă vreo amintire îi aducea greutate în inimă, cântarul se înclina. Martori corecti sau privitori obiectivi ar observa evaluarea. Dacă viața a fost trăită bine și într-o manieră morală, inima ar fi ușoară ca o pană, iar sufletul ar trece pe următorul tărâm al lumii de dincolo.
Iudaismul și creștinismul ar fi distorsionat această scenă mii de ani mai târziu, numindu-o „Ziua Judecăţii”. În versiunea creștină, Petru se întâlnește cu sufletul la Poarta Raiului. Ar urma o revizuire a vieții, iar observatorii externi ar judeca aspru persoana. Povestirile religioase au insuflat frica de Dumnezeu și de osândă veșnică a iadului dacă defunctul nu ar fi urmat poruncile.