Iniţiativa nu vine din senin, industria cinematografiei nu există în lipsa profitului, iar ideea de a aborda publicul creștin a venit după succesul fulminant al miniseriei difuzate anul trecut pe History Channel, „The Bible”. Miniseria a fost produsă, regizată și jucată în parte de către creștini al căror scop a fost să ilustreze cât mai fidel Biblia, un deziderat atins parţial.
Însă filmele pe care le vom vedea anul acesta, în afara de „Son of God”, care este o adaptare pentru marele ecrane al seriei „The Bible”, și care va fi produs de aceeași echipă, nu vor fi o ilustrare a Bibliei, ci o interpretare a ei pentru a fi pe placul oamenilor de pretutindeni și de orice religie sau de nicio religie, iar studiourile să nu dea chix la box office.
Producătorii filmului „Noe”, ca primii care să ia în piept un public considerat dificil, au „suflat și în iaurt”, organizând grupuri și ecranizări speciale cu public creștin, pentru a se asigura că nu va fi un eșec. După certuri între studiourile Paramount și regizorul Darren Aronofsky, s-a decis ca filmul să fie prezentat în reclame drept ceea ce este, viziunea artistică a regizorului, inspirată de o poveste biblică, cu efecte speciale filmate în 3D. De fapt, Aronosfsky a spus recent că este cel mai „nebiblic” film făcut vreodată.
Hollywoodul, prieten cu religia
Filmul „The Ten Commandments”, al lui Cecil DeMille’s, apărut în 1956, cu Charlton Heston în rolul lui Moise, este considerat capodopera regizorului și unul dintre cele mai mândre momente pentru Hollywood, scrie NYDailyNews. După el au urmat alte momente de glorie atât pentru industria cinematografiei americane, cât și pentru creștini: „Ben Hur” (1959), „King of Kings” (1961), „The Robe” (1953) și „The Greatest Story Ever Told” (1965). Toate au fost filme epice, hituri la box office, în care au fost prezentate figuri religioase semnificative, cu respect și chiar reverenţă.
Hollywoodul s-a despărţit de religie în mod gradual. Pe măsură ce cultura populară a început să se schimbe, destul de accelerat după anii 60, l-a fel s-a schimbat și atitudinea industriei faţă de religie. Pentru 30 de ani, până în anii 60, studiourile de la Hollywood operau sub Codul Hays, care spunea foarte clar ce este moral acceptabil să apară pe marile ecrane.
În toţi acei ani, înainte de fi difuzat, fiecare film trecea pe la Legiunea Naţională pentru Decenţă, care îi dădea o notă și făcea o recenzie care era apoi distribuită la toţi părinţii catolici, pentru a ști ce filme sunt de audienţă generală. Protestanţii pe de altă parte aveau Biroul Protestant pentru Filme în Hollywood, adică un grup care făcea lobby pentru a încuraja sau a descuraja un anume tip de conţinut.
La mijlocul anilor 60, toate aceste lucruri s-au schimbat. Biroul Protestant pentru Filme a fost desfiinţat în 1966, Legiunea și-a pierdut influenţa, iar Codul Hays a fost înlocuit de sistemul de notare care este valabil și azi. Asta a însemnat schimbarea la Hollywood a atitudinii faţă de violenţă, sexualitate, droguri și religie.
Iar pe măsură ce stereotipurile au început să dispară odată cu personajul negativ clasic, Hollywoodul s-a găsit în postura de a avea nevoie de noi eroi negativi, adversari proaspeţi, iar ce poate fi mai dramatic și universal valabil decât descoperirea unui dușman în cel ce pe care îl considerai prieten sau sfânt?
Așa au început să apară filmele care portretizează nefavorabil și de cele mai multe ori total fabulos anumite credinţe. În filmul „The Order” (2003) este vorba despre un ordin secret al Bisericii Catolice, în „Stigmata” (1999), Biserica Catolică încearcă să ascundă adevăratele Scripturi, în „The Magdalene Sisters” (2003) călugăriţele se comportă ca niște fasciste, în „Doubt” (2008), un călugăr catolic încearcă să ascundă un caz de abuz sexual, în „The Da Vinci Code” (2006) este vorba de o societate secretă care protejează secretul că Iisus ar fi avut un copil, iar în „Angels and Demons” (2009) camerlengo Patrick McKenna încearcă să arunce în aer Vaticanul. Iar acestea sunt doar unele dintre producţiile de acest gen.
De la filme nebiblice la filme anticreștine
Desigur, este cel mai simplu să spui că Hollywoodul dă ceea ce publicul cere, scuza în spatele căreia se ascunde întreaga mass-media de calitate îndoielnică din ziua de azi. Și este adevărat că întotdeauna se urmărește profitul, dar ceea ce vedem azi pe marile și pe micile ecrane, trece dincolo de a urmări un câștig, la un atac gratuit nu a oricărui tip de religie sau creștinism, ci doar a creștinismului conservator, un lucru pe care îl putem observa în general în societate.
Scott Derrickson, regizorul creștin al filmelor „The Exorcism of Emily Rose” și „The Day the Earth Stood Still”, se plânge că industria de astăzi portretizează catolicii drept corupţi, ipocriţi, criminali fanatici, prădători de copii și moraliști medievali, în cele mai extreme moduri. El dă ca exemple filmele „Dogma”, „The Others” și „V for Vendetta” și se plânge de faptul că nu se fac filme care să contrabalanseze această reprezentare.
Dar Hollywoodul nu are ceva cu Biserica Catolică, ci are multe cu orice fel de conservatorism religios. După cum spune și autorul Don Feder, în filme și seriale nu se prezintă decât „o galerie nesfârșită de preoţi care se gândesc numai la sex, călugăriţe sadice, pastori pervertiţi, evangheliști manipulatori și creștinii de rând (fie catolici sau evanghelici) sunt ipocriţi și răi, sau superstiţioși tâmpi”.
Este și cazul hitului HBO „True Detective”, o miniserie ce urmărește doi detectivi în încercarea a de prinde un criminal în serie din Louisiana, stat din „centura biblică” a SUA, adică leagănul conservatorismului religios. În tot serialul, personajul principal prezintă argumente filosofice în favoarea ateismului, iar oamenii de rând sunt manipulaţi în „a crede” de către pastori extrazeloși sau dacă nu cad pradă practicilor voodoo, în ambele cazuri fiind evident că e vorba de persoane cu un IQ mic, faţă de care primul sentiment al telespectatorului este de „milă superioară”. Un alt exemplu este showul „Good Christian Bitches”, difuzat în 2012 pe ABC. Criticile nu au întârziat să apară: „Ia titlul și înlocuiește creștin cu musulman, evreu, budist sau hindus, și nimeni nu ar fi îndrăznit să difuzeze așa ceva. Și asta pentru că bigotismul anticreștin este la el acasă în industria de divertisment”.
Actori precum Stephen Baldwin, Angus Jones sau Kevin Sorbo spun clar că la Hollywood nu doar că nu este loc pentru religie, dar că părerile unor creștini conservatori precum sunt și ei nu mai sunt acceptabile. Kevin Sorbo, care l-a interpretat pe Hercule în serialul îndrăgit din anii 1955-1999 a spus într-un interviu recent pentru Fox News că Hollywoodul este anticreștin și anti-Dumnezeu. „În Hollywood există o negativitate faţă de creștini, faţă de oameni care cred în Dumnezeu. Și există o negativitate faţă de cei care nu sunt liberali. Nu am nicio îndoială că traseul meu la Hollywood a suferit, pentru că nu am votat cu Obama… Cu toate astea, ei strigă pentru toleranţă și liberatatea de exprimare, dar numai dacă este a lor.” Din păcate, această atitudine este vizibilă la nivelul întregii societăţi, unde se instalează vizibil o dictatură a toleranţei.
